Cum să ne facem auziți de Dumnezeu

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, Cuvântul I, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 189-191

„Cuvântul dumnezeiesc ne dă o învățătură despre rugăciune. Prin ea le arată vrednicilor Săi ucenici, care cer cu stăruință cunoștința despre rugăciune, prin înseși cuvintele rugăciunii, cum se pot face auziți de Dumnezeu. Iar eu, îndrăznind să adaug ceva la cele scrise, aș spune celor de azi că nu trebuie să învețe cum se cuvine să se roage, ci că trebuie numaidecât să se roage. Căci acesta e un lucru care nu a ajuns la auzul celor mulți. Pentru că nu se mai are grijă de această datorie și s-a părăsit de cei mai mulți acest lucru sfânt și dumnezeiesc care e rugăciunea. Deci despre aceasta mi se pare că e bine să mărturisim întâi, pe cât ne e cu putință, prin cuvânt, că trebuie numaidecât să stăruim în rugăciune, precum zice Apostolul (Romani 12, 12); apoi să auzim glasul dumnezeiesc, care ne înfățișează felul cum trebuie să aducem Domnului cererea noastră. Căci văd că în timpul nostru se silesc oamenii pentru toate, îndreptându-și sufletul unii spre ceva, alții spre altceva; numai de bunul rugăciunii nu au nici o grijă. (...) De aceea, părăsind rugăciunea, își pune nădejdea în mâini, uitând de Cel ce i-a dat mâinile. La fel, cel ce pregătește cu sârguință o cuvântare nu se gândește la Cel ce i-a dat cuvântul. Ci, ca și când și-ar fi adus el însuși firea sa la existență, se predă astfel sârguinței sale și învață și pe ucenicii săi la aceasta, de parcă ar socoti că nici un bine nu-i va veni din lucrarea lui Dumne­zeu; și așa dă mai multă însemnătate sârguinței sale decât rugăciunii. În același fel, și celelalte ocupații alungă îndeletnicirea sufletului cu cele mai mari și cerești, prin grija de cele trupești și pământești. Astfel, păcatul crește mult în viață, prin tot mai mari și neîncetate adaosuri, și se împletește în toate sârguințele omenești, pentru că uitarea de Dumnezeu pune stăpânire peste toți și pentru că bunul rugăciunii nu se împacă cu cele râvnite de oameni. (...) Și cine ar putea grăi despre toate cele prin care se amestecă păcatul în multe feluri, sub multe fețe, în viața omenească? Iar pricina nu este alta decât că oamenii nu cer ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc. Dacă s-ar pune rugăciunea îna­intea oricărei lucrări pe care o începem, n-ar afla păcatul intrare în suflet. Căci, sădindu-se pomenirea lui Dumnezeu în inimă, sfaturile vrăj­ma­șului ar rămâne nelucrătoare, pentru că dreptatea s-ar așeza la mijlocul celor ce se împotrivesc între ei. Rugăciunea oprește pe plugar de la păcat, înmulțind roadele din pământul puțin, ca să nu mai intre în sufletul lui, odată cu pofta, și păcatul. La fel îl oprește pe călător, pe cel ce se pregătește de oaste sau de nuntă; la fel, pe fiecare din cei ce pornesc spre vreun lucru oarecare. Fiecare, de va începe orice lucru cu rugăciunea, își va face cu bine drumul spre ceea ce năzuiește, fără să fie abătut spre păcat, neabătându-i nimic potrivnic sufletul spre vreo patimă.” 

Origen, Despre rugăciune, Introducere, XVI, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, p. 235

„(...) Cine cere de la Dumnezeu lucruri pământești și mici însemnează că nu ascultă de porunca Lui, care spune că de la El se cade să cerem numai lucruri cerești și mari, pentru că Lui nu-I place să dea lucruri trecătoare și de mică însemnătate. Iar dacă face cineva aluzie la bunurile trupești care li s-au dat sfinților în urma rugăciunilor lor și după înseși cuvintele Evangheliei, care învață că cele pământești și mici ni se vor adăuga nouă, atunci iată ce trebuie să răspundă: când cineva ne dăruiește un obiect, noi nu putem spune că acela ne-a dăruit umbra obiectului, căci nu și-a propus să dea două lucruri, un obiect și umbra lui, ci a dat numai obiectul, căci intenția care dă este să dea un obiect. Concluzia este că noi primim deodată cu dăruirea obiectului și umbra lui. Tot așa, dacă vom primi cu gând mai înalt ceea ce ne-a fost dăruit mai de preț de Dumnezeu, atunci vom zice că bunurile cele firești ale darurilor duhovnicești, mari și cerești, nu sunt decât cele trupești, care li s-au dat tuturor sfinților, spre folos (I Corinteni 12, 7) sau după măsura credinței, sau precum hotărăște Cel care dă, iar hotărârea Lui este înțeleaptă, chiar dacă noi nu suntem în stare să arătăm pentru fiecare caz pricina și rostul adevărat pentru care au fost dăruite.”

Origen, Despre rugăciune, Introducere, XVII, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, p. 236

„Precum, deci, pe cel care caută razele soarelui, umbra corpurilor, fie că este sau lipsește, nici nu-l bucură, nici nu-l întristează, el având ceea ce îi este mai necesar, dacă este luminat, fie că este lipsit de umbră sau are mai multă sau mai puțină, tot așa, când avem cele spirituale și suntem luminați de Dumnezeu să obținem desăvâr­șirea adevăratelor bunuri, atunci nu ne vom sinchisi de puținătatea unor lucruri atât de neînsemnate, cum este umbra. Căci toate cele materiale sau trupești, oricare ar fi ele, au numai rostul unei umbre trecătoare și fără consistență și nu pot fi asemănate în nici o privință cu darurile mântuitoare și sfinte de la Dumnezeu, Stăpânul a toate. Căci ce fel de asemănare poate fi între bogăția trupească și între bogăția deplină în tot cuvântul și în toată conștiința cuiva? Căci cine, de nu cumva este ieșit din minte, ar putea compara sănătatea cărnii și a oaselor cu o minte sănătoasă, cu un suflet tare și un cuget bine rânduit?”

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 290, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 573

„...în rugăciuni nu se cade să cerem numaidecât împlinirea voinței noastre proprii, ci să lăsăm acest lucru pe seama lui Dumnezeu, Care ne dă ceea ce crede El că ne folosește.”

Viața Sfântului Macarie Egipteanul, III, 14, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 60

„Se spune despre ava Macarie Egipteanul că plecând din pustiul Scetic și ducând cu el niște coșuri, a obosit și a stat jos. Și se ruga, zicând: Dumnezeule, Tu știi că nu mai pot. Și îndată s-a aflat lângă râu.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)