Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Creștinismul, calea vieții

Creștinismul, calea vieții

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Patristica
Un articol de: Protos. lect. dr. Nicolae M. Tang - 08 Iul, 2020

În decursul istoriei, creș­tinismul este văzut și exprimat sub diverse ima­gini și metafore. Una dintre cele mai expresive este cea de „cale”. Mântuitorul Însuși se nu­mește pe Sine „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Așadar, pentru creștini, Hristos este Calea adevărată care duce la Tatăl. El este nu doar calea, ci și destinația, mijlocul și scopul. Iisus Hristos este Calea ce duce la Adevăr și la Viață. În această cheie trebuie văzut crești­nismul şi prin această prismă au văzut primii creștini învățătura adusă de Mântuitorul.

Ideea aceasta o vedem exprimată într-una dintre cele mai timpurii scrieri creștine, Didahia celor 12 Apostoli. Scrierea de numai 210 rânduri este, după părerea speci­a­liștilor, contemporană cu epistolele pauline, cea mai veche operă literară creștină după scrierile Noului Testament.

Scrierea începe prin prezentarea a două alternative: „Sunt două căi: una a vieții și alta a morții; și este mare deosebire între cele două căi” (I, 1). Exprimarea aceasta reiterează ceea ce Dumnezeu odinioară pune în fața poporului ales: „Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul...” (Deuteronom 30, 15). Creștinismul este o cale, dar nu orice cale, ci calea vieții. Mântuitorul este Calea ce duce prin Adevăr la Viață. Creștinismul nu poate să fie decât viață!

Ca orice cale sau parcurs, trebuie să aibă un îndrumar, trebuie să aibă stadii. Didahia descrie și prezintă toate aceste stadii. Înainte de toate, ca început al „căii vieții” stă iubirea de Dumnezeu, iar apoi a aproapelui, porunca ce rezumă întreaga Lege. Dacă vrei să pășești pe „calea vieții”, pune început și temelie iubirea lui Dumnezeu și, în aceeași măsură, a aproapelui!

La modul practic, orice creștin care pășește pe „calea vieții” trebuie să-și iubească vrăjmașii, să se depărteze de poftele trupești și lu­mești, să răspundă cu dragoste urii, să practice milostenia, însă cu discernământ.

Raportarea la semenul tău este esențială în creștinism, de aceea orice creștin trebuie să se ferească de păcatul uciderii, sub toate formele lui, de păcatul desfrânării, de invidie, de lăcomie, de fățărnicie, de mândrie, să-și arate viețuirea sa desăvârșită prin iubirea tuturor oamenilor: „Să nu urăști pe nici un om, ci pe unii să-i mustri, pe alții să-i miluiești, pentru alții să te rogi, iar pe alții să-i iubești mai mult decât sufletul tău” (II, 7).

Creștinul trebuie să se depărteze „de orice rău și de tot ce este asemenea lui” (III, 1). Să nu fie mânios, nici invidios, nici certăreț, nici poftitor. Să nu se încreadă în ghicitori, descântece și alte lucruri asemănătoare. Să nu fie mincinos, nici iubitor de arginți, nici iubitor de slavă deșartă, nici cârtitor. Tuturor acestor tentații, creștinul trebuie să se opună prin răbdare, milostenie, bunătate, pace, smerenie și, mai presus de toate, să se încredințeze voii lui Dumnezeu: „Cele ce ți se întâmplă să le primești ca pe bune, știind că nimic nu se face fără Dumnezeu” (III, 10).

Mintea creștinului trebuie să fie în permanență îndreptată spre Dumnezeu: „Fiul meu, să-ți aduci aminte, ziua și noaptea, de cel ce-ți grăiește Cuvântul lui Dumnezeu” (IV, 1). Pilda sfinților trebuie să fie pentru el îndreptare și odihnă: „Să cercetezi în fiecare zi chipurile sfinților ca să afli odihnă în cuvintele lor”. Să nu fie om al dezbinării, ci al păcii: „Să nu faci dezbinare și să împaci pe cei ce se ceartă” (IV, 3). Mărinimia se constituie într-o coordonată esențială a vieții creș­tinului deoarece „dacă suntem păr­tași la cele nemuritoare, cu atât mai mult la cele muritoare” (IV, 8).

Raportarea la cei din proximitatea ta trebuie făcută cu multă atenție pentru ca „nu cumva să nu se mai teamă de Dumnezeu, care este și Dumnezeul tău și al lor” (IV, 10). Respectarea poruncilor lui Dumnezeu cu strictețe îți conferă certitudinea că mergi pe „calea vieții”. Fidelitatea față de poruncile lui Dumnezeu și de moștenirea Tradiției îl raportează pe creștin în mod autentic la Hristos: „Să nu părăsești poruncile Domnului și să păstrezi ceea ce ai primit, fără să adaugi și fără să scoți” (IV, 13).

Biserica, Sfintele Taine și rugăciunea sunt elementele esențiale care îl pun pe creștin în relație cu Hristos și, totodată, cu comunitatea: „În Biserică să-ți mărturisești păcatele tale și să nu te duci la rugăciune cu conștiința rea” (IV, 14).

„Aceasta este calea vieții!” Parcurgerea acestor stadii și etape regăsite în Didahia celor 12 Apostoli trasează „calea vieții” pe care trebuie să o urmeze fiecare creștin. Viziunea aceasta simplă și concisă întâlnită în creștinismul primar descoperă „calea vieții” ca o cale interioară pe care trebuie să o trasăm cu grijă printre numeroasele căi ce străbat inima omului. Acestei viziuni i se adaugă și viziunea exterioară, adică multiplele căi oferite omului de societățile istoriei, multiplele concepte de viață oferite de filosofiile lumii. Or, în pluritatea acestor posibilități, uimitorul ghid al „căii vieții” descoperit în Didahia celor 12 Apostoli devine viabil și autentic celor care vor să-L urmeze pe Hristos, „Calea, Adevărul și Viața”.