Cum ar trebui să privească un împărat bogăția

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, prolog, 7-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 14, p. 199

„Constantin nu uită în nici o clipă să-și adune gândurile în sine însuși și, astfel, să descopere neîncetat în el aceeași natură comună nouă, tuturor oamenilor. Un zâmbet se abate peste buzele lui atunci când constată impresia produsă asupra mulțimii (impresie de copii la vederea cine știe cărei ciudățenii) de mantia lui înflorată, țesută cu fir de aur, de purpura imperială, de însăși cununa ce o poartă. Cu desăvârșire străin de asemenea simțăminte, de vreme ce a gustat din dumnezeiasca cunoaștere, el și-a îmbrăcat sufletul cu podoabele cumpătării și dreptății și cucerniciei și ale celorlalte virtuți; podoabe într-adevăr împărătești de astă dată. Mai mult decât atât. Lucrurile acelea atât de râvnite de lume - vreau să spun: aurul și argintul și pietrele (prețioase), a căror frumu­sețe pe noi ne uimește - el nu le ține drept mai mult decât niște pietre de rând, sau decât o materie oarecare, fără valoare (adică tocmai ce și sunt ele, în realitate), de nici un ajutor în lupta noastră cu năvala răului. Într-adevăr, ne pot ele vindeca de boală? Ne pot ele ajuta în vreun fel să scăpăm de moarte? Or, conștient de toate acestea, Constantin nu șovăie să se folosească de ele (dar cu bună știință! - și numai atât cât să le facă supușilor săi plăcere prin demnitatea întruchipată), fără însă a se lăsa amăgit; ba, dimpotrivă, îngăduindu-și să zâmbească la priveliștea celor care, în imaturitatea lor lăuntrică, se lasă impre­sionați de ele! Și tot așa se mai reține el și de la zaiafet și beție, precum și de la excesivul rafinament al mâncărurilor făcute pe gustul mâncărurilor (care mâncăruri - își dă el seama - fie ele potrivite cine știe cui, în tot cazul lui nu-i sunt potrivite, mai ales că ele fac omului mult rău, încețoșându-i facultatea contemplativă a sufletului). Pentru toate aceste motive, împăratul - îndrumat dumne­ze­iește și învățat cum este cu înăl­țimile cugetului - nu contenește a urmări realitățile care transcend cele ale vieții.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)