Cum deschidem ușile pocăinței

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al VII-lea, 62-63, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 163-165

„Plânsul cel după Dumnezeu este întristarea unui suflet îndurerat, este pornirea inimii de a căuta pururea, cu osteneală, acel lucru după care însetează, iar dacă nu izbutește să-l afle, îl urmărește cu toată silința și bocește după el în chip dureros, sau: plânsul este un bold de aur pentru sufletul dezgolit de orice prieteșug și dragoste și plânsul e pus paznic statornic al inimii după sfânta întristare. Pocăința este chin neîntrerupt al cugetului, care chin uneltește răcorirea focului din inimă printr-o înțelegătoare mărturisire. Mărturisirea este uitarea firii, dacă e adevărat faptul că un oarecare a uitat să-și mănânce pâinea sa (Psalmi 101, 5). Pocăința este lipsirea bucuroasă de orice mângâiere trupească. Cumpătarea și tăcerea buzelor încă sunt semn deosebitor al celor ce înaintează pe fericitul drum al plânsului; iar însușirea celor de seamă, ce chiar au și înaintat pe această cale, este blândețea și neținerea de minte a răului pățit; însușirea celor desăvârșiți este smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de strâmtorare vrută și nevrută, neosândirea celor ce păcătuiesc și compătimirea mai presus de putere. Cei dintâi sunt bine plăcuți, cei de-al doilea, vrednici de laudă; dar fericiți sunt cei ce flămânzesc de strâmtorări și însetează de necinstiri, că aceia se vor sătura de hrană nesățioasă (Matei 5, 6).

Dacă ai pus stăpânire pe darul lacrimilor, ține-l cu toată puterea, pentru că el, înainte de înrădăcinare, este foarte ușor de luat și, precum focul topește ceara, tot așa de ușor nimicesc acest dar tulburările, grijile și desfătările trupești, dar mai ales vorbăria și glumele. După Botez (deși e îndrăzneț ce spun unii), izvorul lacrimilor e mai mare decât Botezul, deoarece acela e curățitor de relele săvârșite de noi mai înainte, pe când acesta, de cele săvârșite după Botez. Pe acela l-am primit pe când eram copii și toți l-am întinat; prin acesta, îl curățim desăvârșit și pe acela. Dacă Dumnezeu, cu iubirea Lui de oameni, n-ar fi dăruit oamenilor plânsul cu adevărat, puțini și greu de aflat ar fi cei ce se mântuiesc. Suspinul și întristarea strigă la Dumnezeu, lacrimile vărsate cu frică de Dumnezeu fac slujbă de mijlocitori, iar cele vărsate de sfânta dragoste dovedesc că rugăciunea noastră a fost bine primită de Domnul.

După cum nimic nu se învoiește mai bine ca plânsul cu smerita rugăciune, tot așa, în«tr-»adevăr, nimic nu este mai potrivnic lacrimilor ca râsul. Păstrând, păstrează fericita întristare aducătoare de bucurie a sfintei pocăințe și nu te odihni de la toată deprinderea ei până ce nu te vei fi înălțat deasupra tuturor celor de aici și vei fi pus curat înaintea lui Hristos. Când te afli în rugăciune, să stai cu mare frică, întocmai ca un vinovat în fața judecătorului, ca, prin înfățișarea cea din afară și prin ținuta cea dinăuntru, să potolești urgia Dreptului Judecător.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)