Cuvântul despre contemplaţie al Sfântului Teodor al Edessei

Sfântul Teodor al Edessei nu este un teolog original şi speculativ. Autenticitatea operei sale teologice este pusă sub semnul întrebării, fiind considerată de părintele Dumitru Stăniloae o compilaţie în care se regăsesc mai mulţi teologi cunoscuţi: Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Evagrie Ponticul. Acest lucru este evident mai ales în cele 100 de capete pe care teologul român le-a supus unei analize foarte riguroase.

Date despre Sfântul Teodor al Edessei aflăm dintr-o „Viaţă“ a lui, care se presupune că a fost scrisă de un nepot al său, episcopul Vasile al Emesei. Născut în oraşul sirian Edessa, la vârsta de 20 de ani Sfântul Teodor a fost tuns în monahism la Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim. După 12 ani de ascultare monahală exemplară, a ajuns egumen al acestei mănăstiri. Mai târziu s-a întors, ca episcop, în oraşul său natal. În această calitate, Sfântul Teodor a desfăşurat o activitate îndelungată în combaterea diferitelor erezii care ameninţau comunitatea păstoriţilor săi, fiind ajutat de sultanul perşilor. Sfântul Teodor a fost trimis de acelaşi sultan într-o misiune la împăratul Mihail al III-lea din Constantinopol (842-867). În ultimii ani de viaţă s-a retras din nou la Mănăstirea Sfântul Sava, unde a trecut la cele veşnice. Tot aici a fost şi îngropat. Este pomenit în fiecare an pe 19 iulie.

Autenticitatea Vieţii Sfântului Teodor

Pentru a verifica informaţiile privind viaţa Sfântului Teodor, părintele Dumitru Stăniloae merge pe cercetarea lui R. Gouillard, care consideră că Viaţa lui Teodor al Edessei este „una dintre cele mai bune mostre de plăsmuiri hagiografice, un mozaic de teme adunate din trei secole“. Gouillard recunoaşte totuşi un sâmbure istoric în această scriere biografică. „Un anumit Teodor de la Sfântul Sava a putut fi episcop al Edessei în prima jumătate a veacului al IX-lea. El a putut avea şi o activitate catehetică printre eretici şi chiar o misiune de ordin politic către împăratul Mihail al III-lea. Scaunul Edessei de asemenea a putut avea în lista celor ce l-au ocupat pe un Vasile. Acest nume a putut fi luat ca autoritate de hagiograf pentru a face crezută viaţa“ (Filocalia, vol. 4, Editura Humanitas, 2008, pp. 179-180).

Cuvânt despre contemplaţie - o abordare critică

Activitatea literară a Sfântului Teodor este pusă la îndoială. Părintele Stăniloae arată că scrierile pe care i le atribuie biografia - o cateheză dogmatică, un cuvânt despre eretici şi suta de capete din acest volum al Filocaliei - sunt „simple compilaţii şi extrase din alte opere“ (p. 180). De asemenea, alte două scrieri despre care Viaţa Sfântului nu ne menţionează nimic, un tratat despre azime şi Cuvântul despre contemplaţie, se pare că nu-i aparţin. Fiind destul de critic, teologul român afirmă că această din urmă scriere „nu e izvorâtă din trăire. Îi lipseşte căldura, prospeţimea. E o lucrare cu pretenţie de clasificare şi speculaţie“ (p. 184). În ciuda faptului că paternitatea acestei opere este contestată, iar părintele Stăniloae îşi manifestă reticenţa atunci când vine vorba despre valoarea ei teologică, vom încerca în continuare să prezentăm câteva idei care merită reţinute. Autorul încearcă să demonstreze că numai prin desprinderea simţurilor de cele materiale şi supunerea lor sufletului se poate ajunge la o conformitate a trupului cu sufletul şi, implicit, la contemplarea celor inteligibile, la cunoştinţa celor dumnezeieşti: „Aceasta ne este deci lupta - să luăm aminte cu osârdie la noi înşine, ca să ne desfătăm necontenit de cele inteligibile. Aţintindu-ne spre ele mintea şi dorinţa, să nu ne lăsăm furaţi niciodată de cele supuse simţurilor, traşi spre ele prin simţire, ca să ne minunăm de ele privite în ele însele. Ci, chiar dacă trebuie să ne folosim şi de simţire, să ne folosim pentru aceea ca din făpturi să cunoaştem pe Făcător, privind în ele pe acela, ca soarele în apă. Fiindcă în făpturi se află icoanele primei cauze a tuturor, după puterea lor de cuprindere“ (p. 217). Astfel, lucrarea simţurilor este direcţionată spre contemplarea lui Dumnezeu din cele pe care El însuşi le-a creat. În continuare, Sfântul Teodor prezintă principalele mijloace prin care omul poate să dobândească această stare de contemplaţie. „Dar fiindcă acestea sunt uşor de dorit, dar greu de făcut, şi multe sunt greşelile faptelor, căci oricât ar fi de atent cineva simţirea îl fură adeseori, s-a iscodit şi un al treilea leac: rugăciunea şi lacrimile“ (p. 218).

„Rugăciunea este unirea cu Cel dorit şi împărtăşirea de El“

„Rugăciunea este mulţumirea pentru bunurile primite şi cererea iertării greşelilor şi a puterii care împuterniceşte pentru viitor, întrucât fără ajutorul dumnezeiesc, cum s-a spus şi mai înainte, n-ar putea face sufletul nimic. Ea mai este unirea cu Cel dorit şi împărtăşirea de El, învoirea deplină a întregii puteri a voin-ţei cu El. Iar partea cea mai însemnată a ţintei urmărite era să înduplece voinţa, să vrea acestea cât se poate de mult“ (p. 218). Rugăciunea este şi invocare a ajutorului lui Dumnezeu, dar şi mulţumire pentru bunurile de care El ne-a învrednicit, pentru că singuri nu putem să ne bucurăm de o asemenea stare. Prin rugăciune se realizează o armonizare a voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu, astfel încât întreaga lui fiinţă tinde să se împărtăşească de contemplarea lucrurilor dumnezeieşti.

„Lacrimile au multă putere“

„Iar lacrimile au multă putere. Ele câştigă îndurarea Stăpânului pentru greşelile noastre şi spală petele ce ne-au venit din plăcerea simţurilor. De asemenea, în- traripează dorul spre cele de sus. Aşa stau acestea“ (p. 218). Lacrimile sunt stări sufleteşti de umilinţă, de părere de rău pentru păcate. Sfântul Grigorie Palama numeşte plânsul „baie a iertării“, precum şi „al doilea Botez“, întrucât, după cum în Biserica veche a existat un botez al dorinţei, echivalent în cele din urmă cu însuşi Botezul, tot aşa lacrimile neîncetate ale pocăinţei, umilinţei şi dorinţei după Împărăţia lui Dumnezeu nu pot să nu ne-o aducă şi să nu ne facă locuitorii ei. Lacrimile pocăinţei nu sunt un semn de slăbiciune, proprii firilor slabe, precum femeile sau copiii, cum se spune uneori, ci ele reprezintă fermitatea dorinţei noastre după cele dumnezeieşti. Aşadar, lacrimile de pocăinţă care izvorăsc dintr-o inimă străpunsă atrag îndurarea lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor. De aceea, sufletul astfel uşurat de greutatea păcatului se înalţă spre cele de sus şi rămâne în starea de contemplare continuă a celor inteligibile.

„Sufletului raţional îi sunt fireşti şi dorite cele inteligibile şi gustarea lor“

„Dar înainte şi mai presus de toate îi este înrădăcinată în chip firesc dragostea către Dumnezeu. El vrea să se bucure de gustarea Lui şi a celorlalte bunuri inteligibile, dar nu poate face aceasta fără piedică“ (p. 216). Sfântul Teodor dă aici exemplu cazul lui Adam care putea să cunoască şi să se bucure neîmpiedicat de „gustarea“ celor inteligibile prin minte şi de a celor sensibile prin simţuri. În mod firesc ar fi trebuit să aleagă prima variantă, dar, în virtutea libertăţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu, alegerea a fost una liberă. „Şi nu zic că Adam nu trebuia să se folosească de simţire, căci nu în zadar era îmbrăcat în trup, ci că nu trebuia să se desfăteze cu cele sensibile, ci, privind prin simţire frumuseţea făpturilor, trebuia să se înalţe spre cauza lor şi să se desfăteze de ea cu uimire. Având două căi de a se minuna de Făcător, nu trebuia să se lipească de cele sensibile şi să se minuneze de ele şi nu de Făcător, părăsind frumuseţea cea inteligibilă“ (p. 216). Într-adevăr, Adam s-a ataşat de materialitatea celor sensibile, fără să contemple în ele raţiunile dumnezeieşti, de aceea a pierdut posibilitatea „gustării celor inteligibile“ şi implicit, a contemplării neîntrerupte a lui Dumnezeu.

„Deci sfârşitul vieţii noastre este fericirea“

Această fericire este echivalată de Sfântul Teodor cu Împărăţia lui Dumnezeu. În continuare, el spune că „aceasta nu constă în a vedea numai atotîmpărăteasa Treime, ci şi în a primi revărsarea dumnezeiască de sus şi a pătimi îndumnezeirea şi a plini şi a desăvârşi nedeplinătatea şi nedesăvârşirea noastră prin revărsarea de sus. Aceasta este mâncarea fiinţelor înţelegătoare: plinirea nedeplinătăţii prin acea revărsare dumnezeiască“ (p. 215). Pentru sfântul nostru, îndumnezeirea reprezintă împărtăşirea reală de cele dumnezeieşti, care ne conferă statutul recunoscut de Părinţii Bisericii, şi anume, acela de a deveni „dumnezei după har“.