Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, pp. 237-238 „(...) (Dumnezeu - n.n.) înfățișează îndată ca
De ce S-a făcut Dumnezeu Om (scurtă glosă la un gând augustinian)
Fericitul Augustin, într-una dintre înălțătoarele sale omilii rostite la ziua Nașterii Domnului, îşi întreba ascultătorii: „Spre binele cui a venit această atât de mare măreție într-o atât de mare smerenie?” (Predica 185 A, în vol. Aurelius Augustin, Predici către popor la Ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, traducere din limba latină, notă asupra ediției, cuvânt-înainte, note și bibliografie Aurel Lupu, București, Ed. Nemira, 2010, p. 47). În interogația retorică a marelui învățător de credință, smerenia (humilitas) își poate găsi un dublu sens, deopotrivă divin și uman, câtă vreme măreția (sublimitas) este doar dumnezeiască. Dumnezeirea îmbracă veșmântul smerit al robului, gest de incomparabilă splendoare. În ceea ce-l privește pe om, umilitatea îi traduce, de fapt, înclinația spre cele ale pământului (humus) lipsit de duh, păcătoșenia. Tocmai această nevolnicie a ființei și-o deplânge psalmistul când Îi mărturisește Domnului: „Lipitu-s-a de pământ sufletul meu” (Psalmul 118, 25). Chiar și așa, pământul are potențialitatea rodirii, după cum ne-o dovedește neuitata parabolă a seminței/semănătorului (Matei 13, 23).
În spiritul celui mai mare paradox din câte se pot gândi, marea autogolire de slavă a lui Dumnezeu se sălășluiește în vidul de tărie al omului. Dumnezeu Se face pe Sine neînsemnat, sărac în mărire, ca să încapă în puținătatea condiției noastre pământești. În ieslea din Betleem stătea culcat Cel ce a făcut și cuprinde întreaga existență. De aceea, taina întrupării divine semnifică infinit mai mult decât o naștere miraculoasă, ea conține in nuce actul de supremă valoare al mântuirii pe care Dumnezeu o dăruiește omului. Prin venirea lui Hristos, în inima acestei lumi s-a adăpostit esența iubirii veșnice, acel dram de aluat ceresc menit să dospească întreaga frământătură a umanității. Grăuntele atotputernic de Adevăr este sădit de Duhul Sfânt în smeritul pântec al Fecioarei. Cerul vine pe pământ, spiritul pătrunde materia, Dumnezeu Se întrupează în om, și astfel se realizează cea mai înaltă și minunată îmbrățișare din câte au fost și din câte ar mai putea să fie, singurul fapt nou de sub soare.
Născut în nevremelnicie din Tatăl, Cuvântul S-a născut și în trup, la împlinirea timpurilor, pentru ca noi să-I vedem strălucirea de Trimis și Purtător plin de har al iubirii Tatălui. Să o vedem, să o înțelegem și să-i răspundem cu viața noastră transformată în iubire, care, potrivit unei alte strălucitoare cugetări a lui Augustin, „îl înnoiește pe om”. Aici este punctul în care se poate preschimba și „smerenia”, păcătuința noastră, în măreție, în sublimitate: dacă, văzând coborârea divină pe această scară aurită a iubirii atotcuprinzătoare, ne înălțăm din abisul căderii. Scopul nașterii Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al omului poate fi descifrat din chiar cuvintele îngerești care au însoțit-o: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Altfel spus, harul să vină („Într-atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat...), iar voința oamenilor să se înnobileze răspunzând la această iubire. Dacă „adâncul cheamă adânc” (Psalmul 41, 7), atunci, într-o cauzalitate ce ține de rosturile mai presus de ființă ale Creatorului, deschiderea Cerului la nașterea lui Hristos cheamă deschiderea umană către Soarele Dreptății. Viața pierdută demult de Adam este readusă astăzi de Hristos. În întunericul acestei lumi a strălucit Lumina cea adevărată, Hristos, înseninând fiecare inimă („pe tot omul”, scrie Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 1, versetul 9) care-L primește întru credință. Fiul vine la noi pentru a ni-L face cunoscut pe Tatăl, dându-ne putere să „devenim fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), copii buni ai voii Sale.
În concluzie, răspunsul întrebării inițiale despre folosul venirii lui Hristos îl oferă tot genialul păstor sufletesc al Hipponei: „De bună seamă nimănui spre binele propriu; ci, dacă avem credință, întru binele cel mare al nostru. Trezește-te, omule! Pentru tine Dumnezeu S-a făcut om. În veci ai fi fost mort, dacă El nu S-ar fi născut în timp. Nicicând nu ai fi fost izbăvit de trupul păcatului, dacă El nu ar fi luat asemănare cu trupul păcatului. Nesfârșita nefericire te-ar fi stăpânit, dacă nu s-ar fi făcut această milostivire. Nu ai fi reînviat, dacă nu ar fi venit în întâmpinarea morții tale. Te-ai fi prăbușit, dacă El nu te-ar fi sprijinit. Ai fi pierit, dacă nu ar fi venit” (p. 49).