Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica De la bine şi frumos la iubirea de Hristos

De la bine şi frumos la iubirea de Hristos

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Lect. Dr. Ioniță Apostolache - 10 Sep, 2020

Trecând dincolo de principiile conceptualizate ale filosofiei antice şi spaţiului limitat al vechilor tradiţii iudaice, învăţătura Mântuitorului Hristos a adus în lume noi perspective pentru orizontul iubirii. De la binele şi frumosul căutărilor nedesăvârşite, teologia Sfinţilor Părinţi reuşeşte să se ridice la filokalia omului restaurat prin jertfa Crucii. Teologia iubirii se identifică dintotdeauna cu viaţa Bisericii şi este magistral sistematizată în operele Sfinţilor Părinţi.

Fiecare dintre ei a consemnat în pagini memorabile nenumărate îndemnuri, încercând să cuprindă cum a putut mai bine şi mai frumos multiplele valenţe ale iubirii creştine. „Să ne rugăm dar, şi să cerem îndurării Lui, să fim găsiţi în dragoste, fără părtinire omenească şi fără prihană. Toate generaţiile de la Adam şi până astăzi s-au dus; dar cei care au fost desăvârşiţi în dragoste, potrivit harului lui Dumnezeu, au loc între binecredincioşi, care se vor arăta la venirea Împărăţiei lui Hristos”, spunea odinioară Clement Romanul (Epistola către Corinteni, L, 2-3, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, Bucureşti, 1979, pp. 71-72).

În primele veacuri creştine, iubirea sau dragostea frăţească constituia legătura indispensabilă dintre Hristos şi comunitate. Sfântul Ignatie Teoforul, de pildă, atenţiona asupra scopului în sine: „Nu vă străduiţi să plăceţi oamenilor, ci să plăceţi lui Dumnezeu... Că bun lucru este de a apune din lume spre Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu” (Epistola către Romani, I-II în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, ­­p. 186). De aici, el ne face să înţelegem că iubirea ne ajută să străbatem cel mai departe cu mintea: „Nimic din acestea nu vă este necunoscut, dacă aveţi, în chip desăvârşit, în Iisus Hristos, credinţa şi dragostea, care sunt început şi sfârşit vieţii, început este credinţa, sfârşit dragostea. Când acestea două sunt unite, este Dumnezeu, iar toate celelalte virtuţi, care decurg din ele, duc la frumuseţea morală. Nici un om care mărturiseşte credinţa nu păcătuieşte, şi nici cel care are dragoste nu urăşte” (Epistola către Efeseni, XIV, 1-2). În felul acesta, Sfântul Ignatie socoteşte că dragostea este o cale unică prin care putem ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, plină de darurile Sfântului Duh.

„Un singur suflet şi o singură inimă”

Departe de a se singulariza, iubirea creştină a cucerit cu uşurinţă întregul context cultural, politic şi social-religios al lumii antice. Valenţele ei complexe ne fac să trecem aşadar dincolo de înţelegerea limitată a erosului antic. Acest lucru a fost demonstrat cu precădere de primii apologeţi ai Bisericii, care au fost nevoiţi să răspundă provocărilor din afară. Demonstraţia lor poate fi asociată cu o luptă deschisă pentru afirmarea Adevărului revelat în Hristos. Puterea venea cel mai adesea din propriul exemplu. „Tocmai acest fel de milă creştină a unei iubiri prea mari” - spune Tertulian - „ne aduce nouă, în ochii unora, o învinuire grea: vezi-i spun ei, cum se iubesc unii pe alţii, pe când ei se urăsc deopotrivă între ei şi cât de pregătiţi sunt să moară unul pentru altul pe când ei sunt gata să se omoare unul pe altul. Numele de fraţi pe care ni-l dăm îi înfurie, cred eu, pentru că la ei orice nume indicând înrudire de sânge este o curată minciună... Poate că tocmai de aceea suntem socotiţi mai puţin fraţi adevăraţi, fiindcă nici o tragedie nu glăsuieşte nimic despre iubirea noastră de fraţi, sau fiindcă suntem fraţi în urma folosirii laolaltă a lucrurilor de care avem nevoie, fapt care la voi, de regulă, nimiceşte iubirea de frate. Dar noi, care suntem un singur suflet şi o singură inimă, de ce ne-am teme să folosim lucrurile în comun? Toate sunt comune la noi în afară de soţii. Aşadar, ce e de mirare dacă legaţi printr-o atât de mare dragoste sufletească luăm masa împreună? Voi ne defăimaţi până şi modestele noastre cine, ca pe unele care ar fi prilej de risipă, în afară de învinuirea că sunt pătate de omor... Agapele noastre îşi îndreptăţesc fiinţa de la numele pe care îl au: cuvântul acesta, astfel numit, la greci înseamnă iubire. Oricât de mult ne-ar costa ele, ne socotim plătiţi de cheltuiala făcută în numele iubirii de aproapele nostru, dacă prin această mângâiere uşurăm întrucâtva pe cei în lipsă, nu în felul în care la voi paraziţii se mândresc a-şi sacrifica libertatea cu preţul îndopării stomacului, ca să fie bătaia de joc a altora, ci în acela în care la Dumnezeu cei nevoiaşi se bucură de o mai mare dragoste” (Apologeticul XXXIX, 7-16, în „Apologeţi de limbă latină”, PSB 3, Bucureşti, 1981, pp. 93-94).

La Atenagora Atenianul vom întâlni de asemenea ideea păstrării cu responsabilitate a iubirii creştine, în contrapondere cu provocările lumii păgâne. El socoteşte că pentru păstrarea unei vieţi curate şi pline de dragostea lui Dumnezeu trebuie mai întâi dispreţuite „nu numai bunurile vieţii pământeşti, ci chiar şi unele plăceri îngăduite ale sufletului... dacă starea de feciorie şi de necăsătorie ne apropie de Dumnezeu, în timp ce chiar şi un singur gând sau măcar pofta după o plăcere oarecare ne depărtează de El, atunci e uşor de înţeles de ce nu săvârşim astfel de fapte, la care nici măcar să ne gândim nu vrem, căci, în definitiv, viaţa noastră creştină se întemeiază nu atât pe grija de a cuvânta frumos, cât mai ales pe puterea de convingere a faptelor bune” (Solie în favoarea creştinilor, 33).

La rândul său, Minuciu Felix creionează o imagine „a vieţii lumii păgâne”, în contrast cu icoana castă a vieţii creştine din Biserică. „La perşi este permisă căsătoria fiului cu mama sa, iar la egipteni şi atenieni e permisă unirea între frate şi soră. Cărţile Voastre de istorie şi tragediile se laudă cu incesturile voastre, iar voi le citiţi şi le ascultaţi cu plăcere. Voi cinstiți nişte zei incestuoşi, care au trăit cu mama, cu fiica şi cu sora lor... Noi însă dovedim pudoarea noastră din tot sufletul, nu numai pe deasupra şi ne legăm cu plăcere în lanţul unei singure căsătorii. Şi pentru a avea copii ne trebuie o singură femeie; altfel nu ne căsătorim deloc. Ospeţele noastre nu numai că sunt cuviincioase, dar sunt şi modeste, căci nu ne ospătăm cu mâncăruri alese, nici nu prelungim masa bând vin mult, ci îmbinăm veselia cu seriozitatea. Vorbim şi ascultăm vorbe nevinovate, păstrându-ne trupul şi mai nevinovat încă. Mulţi dintre noi se bucură de o necontenită castitate şi nu se fălesc cu ea. E atât de departe de noi dorinţa de incest, încât chiar unirea legitimă îi ruşinează pe unii dintre ai noştri” (Octavius XXXI, 1-5).

„Dragostea ne lipeşte de Dumnezeu“

În baza mărturiilor date de apologeţi, se înţelege clar faptul că, deşi îi iubeau pe păgâni, creştinii nu au urmat niciodată păcatele lor, deşi se integrau în contextul social-politic al lumii în care trăiau, erau de multe ori marginalizaţi şi dispreţuiţi. Blestemaţi fiind, ei de fiecare dată binecuvântau, pentru că, după porunca Domnului, porunca iubirii îi cuprindea şi pe vrăjmaşi. „Dragostea ne lipeşte de Dumnezeu; dragostea acoperă mulţime de păcate, dragostea pe toate le suferă, pe toate le rabdă îndelung, nimic rău în dragoste, nimic cu mândrie, dragostea nu face dezbinare; dragostea nu se răscoală, dragostea le face pe toate în înţelegere; în dragoste s-au de­săvârşit toți aleșii lui Dumnezeu” (Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XLIX, 5-6).