„Depărtarea de lume aduce adăpostirea lângă Hristos“

Teolipt al Filadelfiei a fost una dintre cele mai influente personalităţi ale Bizanţului la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. El a deprins practica vieţii ascetice şi rugăciunea neîncetată a inimii de la Nichifor din Singurătate. A fost unul dintre dascălii Sfântului Grigorie Palama, aşa cum reiese din scrierile acestuia. Ca mitropolit al Filadelfiei a desfăşurat o importantă activitate misionară. S-a preocupat foarte mult de viaţa monahală, fiind părintele duhovnicesc al vieţuitorilor din cele două mănăstiri din Constantinopol, una de monahi şi alta de maici, cărora le-a adresat mai multe cuvântări.

Ierarhul misionar

Teolipt s-a născut la Niceea pe la anul 1250, unde s-a căsătorit şi a fost hirotonit diacon. În momentul în care împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a acceptat unirea cu Roma în 1274, el a organizat rezistenţa în toată Bitinia. Împreună cu mai mulţi călugări din Athos care se opuneau, de asemenea, acestei uniri, a fost arestat şi trimis, probabil, într-o insulă pustie din Marea Egee. Unul dintre aceştia a fost şi Nichifor din Singurătate, de la care Teolipt a deprins practica vieţii ascetice şi rugăciunea neîncetată a inimii. Eliberat pentru scurt timp din închisoare, Teolipt a fost arestat din nou, întrucât continua să respingă unirea cu Roma. El a fost chiar unul dintre dascălii Sfântului Grigorie Palama, după cum acesta însuşi dă mărturie în scrierile sale. În cele din urmă, a fost eliberat după ce Papa Martin IV a denunţat la 1 martie 1281 unirea de la Lyon. Petrecând o scurtă perioadă de timp în Athos, în jurul anului 1284 a fost ales mitropolit al Filadelfiei. Se numără printre semnatarii tomului scris de Patriarhul Grigorie Cipriotul, în care se respingea purcederea Duhului Sfânt de la Fiul. A fost martorul disputei arsenite, care diviza Biserica din Bizanţ spre sfârşitul secolului al XIII-lea. Aceasta a fost declanşată de înlăturarea din scaun a Patriarhului Arsenie, pentru că intervenise în problema succesiunii la scaunul imperial. Cu această ocazie a ţinut două cuvântări în care dezvoltă învăţătura despre necesitatea păstrării unităţii Bisericii.

Mare îndrumător duhovnicesc

Activitatea lui Teolipt se leagă şi de cele două mănăstiri, una de monahi şi alta de maici, din Constantinopol, cu numele de Philantropos Soter, care se traduce: Mântuitorul de oameni iubitor. Una dintre vieţuitoarele acestei mănăstiri a fost şi principesa bizantină Irina, care, rămasă văduvă la vârsta de 16 ani, s-a călugărit la îndemnul lui Teolipt. El a fost un adevărat părinte duhovnicesc al vieţuitorilor celor două mănăstiri, dar şi al cercurilor înaltei societăţi din Constantinopol. Opera sa cuprinde în cea mai mare parte cuvântări şi îndrumări adresate celor două comunităţi monahale. Scrisoarea trimisă prinţesei după ce a rămas văduvă reprezintă un îndemn la viaţa monahală. Teolipt a trăit cel mai probabil până în prima jumătate a secolului al XIV-lea.

În Hristos, lumea este regăsită în frumuseţea ei autentică

Viaţa monahală implică slujirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Prin desprinderea de cele trupeşti şi prin nepătimire se dobândesc virtuţile care culminează în iubirea îndumnezeitoare. Ele susţin în suflet o bucurie curată şi neîntreruptă, deosebită de bucuria trecătoare pe care o aduc lucrurile lumeşti. „Vieţuirea călugărească este un arbore cu coroană înaltă şi foarte roditor. Rădăcina lui este înstrăinarea de toate cele trupeşti; ramurile sunt neîmpătimirea sufletului şi lipsa oricărei alipiri de lucrurile de care s-a depărtat; iar rodul lui îl constituie dobândirea virtuţilor, dragostea îndumnezeitoare şi bucuria neîntreruptă din acestea“ (Filocalia, vol. VII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 41). Prin termenul de „lume“, Teolipt se referă la o stare lăuntrică de alipire pătimaşă de lucrurile supuse simţurilor trupeşti şi nu la realitatea celor din exterior. Monahul se foloseşte de acestea într-o mare libertate şi detaşare spirituală. De aceea, întrebuinţarea lor nu trebuie să depăşească strictul necesar al vieţii pământeşti. Detaşarea monahului de lume este sinonimă cu lipsa oricărei închideri în limitele ei ca singura realitate. Mântuitorul Hristos îi oferă celui care părăseşte această lume o viaţă netrecătoare şi infinit mai bogată decât cea pe care i-o poate asigura lumea. În felul acesta, el ajunge la cunoştinţa adevărului. De altfel, în Hristos lumea nu este pur şi simplu negată, ci regăsită în frumuseţea ei autentică.

„În afară de calea pocăinţei, nu e altă cărare ce duce la mântuire“

Pentru primirea harului botezului a fost necesară din partea omului mărturisirea credinţei în Hristos ca deschidere spre El. Însă, punerea în lucrare a acestui har, acoperit de patimile egoiste, cere din partea omului o nouă făgăduinţă, cea a pocăinţei, la care unii se angajează prin asumarea făgăduinţei monahale. În acest sens, monahismul nu este altceva decât o punere constantă în deplină lucrare a harului primit prin Taina Botezului. „Astfel ai făcut-o nouă o a doua învoială cu Dumnezeu: prima intrând în viaţa de aici, iar a doua, grăbindu-te spre sfârşitul vieţii de aici. Atunci te-ai alipit de Hristos prin credinţă, acum te-ai lipit de Hristos prin pocăinţă. Acolo ai aflat har, aici ţi-ai luat o datorie… Căci în afară de calea pocăinţei nu e altă cărare ce duce la mântuire“ (p. 43).

„Sârguieşte-te deci să faci din chemare faptă“

Viaţa monahală se întemeiază pe chemarea lui Dumnezeu. Dacă răspunsul la această chemare este unul afirmativ, el trebuie să se prelungească în fapte, numai aşa putând fi deplin. Desprinderea de cele exterioare trebuie să angajeze întreaga fiinţă a monahului. Astfel, sufletul care se manifestă prin trup este golit de înţelesurile lucrurilor. Numai printr-o atenţie continuă monahul evită să se piardă în tot felul de gânduri provocate de cele lumeşti. Această reţinere de la rătăcirile spre cele exterioare înseamnă, de fapt, o ridicare a minţii la realităţile dumnezeieşti, adâncindu-se în înţelesurile lor nesfârşite. „Iar când vei face să înceteze împrăştierile dinafară şi vei părăsi gândurile dinăuntru, mintea ţi se va ridica la lucrurile şi la cuvintele duhului… în loc de vorbele deşarte, născute din taifasul cu lumea, sufletul îţi va fi luminat şi înţelepţit de meditarea şi dezvăluirea cuvintelor dumnezeieşti ce se mişcă în cugetare“ (p. 45).

Rugăciunea curată şi neîntreruptă

Rugăciunea reprezintă îndeletnicirea principală a monahului care cheamă şi aduce pe Hristos, Cel care alungă întunericul patimilor. Această rugăciune se identifică cu rugăciunea lui Iisus, care trebuie rostită fără întrerupere până la sfârşitul vieţii. Prin stăruinţa în rugăciune se sălăşluieşte Însuşi Mântuitorul Hristos în suflet. Teolipt aminteşte de rugăciunea curată, liberă de orice gânduri străine de ea. Adevărata rugăciune este însoţită întotdeauna de lacrimile de pocăinţă. Ea se caracterizează prin simţirea propriei păcătoşenii şi a pocăinţei pentru păcate. De aceea se cere în ea mila lui Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“ Teolipt vorbeşte de mai multe rugăciuni neîncetate, nu numai de una singură. El insistă ca rugăciunea să fie făcută cu străpungerea inimii pentru păcatele săvârşite. Numai în acest caz cuvintele rugăciunii şi alte cuvinte dumnezeieşti se vor întipări în suflet prin repetiţie. „Fapta virtuţilor se întipăreşte în trup când vei părăsi obişnuinţa lumească, iar amintirile bune şi cuvintele dumnezeieşti se întipăresc în suflet când vei şterge prin rugăciuni neîntrerupte ce se deapănă în cugetare cu umilinţă fierbinte, amintirile faptelor de mai înainte“ (p. 47).

Cele trei moduri ale rugăciunii

Teolipt vorbeşte de o rugăciune făcută numai cu buzele, neînsoţită de cugetare, apoi de o rugăciune însoţită de cugetare, dar care rămâne la înţelesul logic al cuvintelor şi, în sfârşit, o rugăciune în care mintea însăşi se cufundă în experienţa prezenţei lui Dumnezeu. El face distincţia între cugetarea care se reduce la înţelesul strict raţional al cuvintelor şi cea care experiază prezenţa lui Dumnezeu ca persoană, prin conştiinţa păcătoşeniei şi pocăinţa neîncetată. „Nu cumva, socotind că te rogi să umbli departe de rugăciune... Aceasta se întâmplă la cântarea cu gura când mintea e purtată în altă parte şi e împărţită între patimi şi lucruri încât se întinează şi înţelesul cântării. Dar aceasta se întâmplă şi cugetării. Căci adeseori, străbătând aceasta, cuvintele rugăciunii mintea nu o însoţeşte şi nu se aţinteşte spre Dumnezeu, cu Care se face convorbirea rugăciunii, ci e abătută pe furiş de anumite gânduri. Atunci cugetarea spune din obişnuinţă cuvintele, iar mintea lunecă de la cunoştinţa lui Dumnezeu... Iar nefiind de faţă cunoştinţa în rugăciune şi cel ce se roagă neînfăţişându-se Celui Căruia I se roagă, cum se va îndulci sufletul?“ (p. 51).