Dreptatea și compasiunea

Un frate este intrigat de un cuvânt al Apostolului Pavel: „Toate sunt curate pentru cei curați” (Tit 1, 15). După ce îl întreabă pe avva Pimen ce înseamnă acest cuvânt, merge și la avva Anub cu aceeași întrebare. Avva Anub îi zice: „Cine ajunge la vorba Apostolului și vede slăbiciunile vreunui frate, le înghite după dreptatea sa”. Fratele vrea să se lămurească și mai bine, așa că insistă: „Ce înseamnă dreptatea sa?” Avva îi zice: „Întotdeauna să te învinovățești pe tine”. O altă traducere a răspunsului avvei Anub este: „Dacă ajunge omul la cuvântul acesta şi vede scăderile fratelui său, face ca dreptatea lui să le soarbă”.

Apoftegma aceasta scurtă reia discuția despre smerenie și relația cu aproapele, teme centrale pentru părinții ascetici. Reacția naturală atunci când facem o greșeală este aceea de a ne dezvinovăți, de a găsi responsabili pentru faptele noastre sau, dacă nu, cel puțin circumstanțe atenuate. Căutăm cu orice preț să nu purtăm pe umerii noștri povara răspunderii. Vrem să ne vedem mereu imaculați în oglindă, fără pată și fără prihană. De fiecare dată sunt alții cei vinovați și împotriva lor ne pornim cu furie. Părinții deșertului propun, însă, o soluție radicală: mersul împotriva curentului, asumarea până la capăt a responsabilității.

Dacă înveți să îți asumi sistematic greșelile, în timp se schimbă viziunea ta despre lume și poziționarea în ea. În felul acesta dreptatea ta devine ca un burete care primește și asumă scăderile și neputințele celorlalți. Dreptatea adevărată, așa cum o văd părinții, nu este una răzbunătoare, acră, plină de reproșuri și critici. Dimpotrivă, dreptatea este adăpost și odihnă, este pace și mângâiere.

Și totuși, cum funcționează această dreptate? Pe ce se bazează ea? Pornind de la asumarea constantă a propriilor slăbiciuni, limite și neputințe, se poate ajunge treptat la conștiința unității întregii umanități. Conștiința unității oamenilor, dar și a fragilității lor generalizate face ca dreptatea să își descopere o altă față: compasiunea. Dreptatea plină de compasiune începe să înghită nepuțințele fraților, așa cum nisipul soarbe apa. Dreptatea aceasta este cea a avvei Macarie Egipteanul, care se aseamănă cu Dumnezeu pentru că ajunge să acopere păcatele oamenilor.

Compasiunea la care invită asceții deșertului nu are nimic de-a face cu lașitatea ori complicitatea la rău. Importantă în orice acțiune nu este doar partea de suprafață, manifestă a ei, ci și toată gestația interioară. Acțiunea efectivă este doar vârful unui iceberg, în vreme ce dedesubt se ascunde întreaga geografie complicată a motivelor interioare care au determinat acțiunea. Dreptatea care poartă chipul compasiunii lucrează cu discernământ, vede lucrurile în ansamblu și privește cu durere orice slăbiciune a fraților. Judecata este doar a lui Dumnezeu.