Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XL, 7-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 254 „Întrebare: Cum pot să coexiste în inimă două elemente
Durerea provocată de păcat
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 23, Căința și beția tainică de la capătul ei, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 247-250
„Ascultați-mi cuvintele, fiii mei cei de pe urmă, iubiții mei, dragii mei, ascultați-mă, dacă mă doriți cu adevărat și mă căutați ca pe un părinte. Cine este omul care, rănit în inima sa de otravă și suferind și lovit de un mare chin în cele dinlăuntru ale lui, se va mai îngriji de niște răni mici ale pielii trupului său sau se va preocupa de ele? Deoarece chinul cel ascuns în inima lui va acoperi tot chinul sau mâncărimea pielii trupului său și strângerea inimii lui nu-l va lăsa să privească și să vadă cele de pe trupul lui. (...) Va uita și de părinți, și de prieteni și nu-și va mai aținti ochii peste nici un om, nici nu se va întoarce cu față aspră spre omul care-l blestemă. Nu se va mai îngriji de averile sau lucrurile lui, își va lăsa bogăția sa spre răpire celor ce vor. Pâine dulce nu va mânca fiindcă se va umple de amărăciune (Ieremia 15, 17). Vin dulce nu va bea, deoarece chinul îi va fi săturare. Celor care îl cheamă la ospăț cu băutură le va răspunde cu mânie mare: Depărtați-vă de la mine, fiindcă moartea îmi zdrobește inima, și știu eu dacă nu mă va lua acum? Fiindcă viața în această lume mi s-a făcut lucru urât și această viață e o moarte, dar eu nu știam (Facerea 28, 16; Proverbe 23, 25; Iov 4, 3).
(...) După acestea îl vor părăsi rudele după trup și toți cunoscuții și prietenii lui din lume; căci, însoțindu-l puțină vreme și lăcrimând împreună cu el pentru necazul său cel fără leac și văzând nemângâierea sufletului său, socotindu-l ca pe o urâciune, fiecare se va întoarce la ale sale și, lăsat singur, și văzând pustiul și nedumerirea și necazul și durerea care-l învăluie, va plânge întru durerea sufletului său și va striga în deznădejde spre Domnul Atotțiitorul: Tu vezi, Doamne, și nu e nici un lucru pe care să nu-l vezi, iar eu sunt lucrul mâinilor Tale, dar n-am făcut poruncile Tale, ci am săvârșit cu nebunie toată răutatea. Tu ești bun, dar eu nu Te-am cunoscut, dar acum am auzit despre Tine și am tremurat și nu știu ce voi face. Am auzit judecata Ta și nu se găsește cuvânt de apărare în gura mea. Nimic n-am făcut pe pământ care să cumpănească un singur cuvânt deșert al gurii mele (Matei 12, 36), căci dacă omul ar face toată dreptatea, o face ca un rob și ca un datornic, dar nu va găsi nici o răscumpărare a păcatului său, fiindcă mila la Tine este (Psalmi 129, 7). (...) Așa, Stăpâne Atotțiitorule, și eu mă căiesc, fiindcă am făcut fapte rele, iar căința nu-mi este spre îndreptare, întrucât căința e o recunoaștere a păcatului (Romani 3, 20). (...) Nu îndrăznesc să spun: Miluiește-mă, căci sunt nevrednic; iar Tu, Doamne, vezi!
Deci Dumnezeu Cel îndurat până în măruntaiele Lui îl va auzi degrabă și-i va da repede ușurare de dureri și eliberare de chinul inimii lui. Căci, fiind iubitor de oameni, nu suferă să vadă făptura mâinilor Lui într-o asemenea nevoie și durere insuportabilă.”
(Pr. Narcis Stupcanu)