Adevărata libertate se dobândește cu înțelepciune

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXXVII-a, 30-32, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 178

„(...) Și în pace sunt atacuri și în război există pace. De aceea și zice Apostolul: Din afară lupte, dinăuntru temeri (II Corinteni 7, 5). Dar în toate acestea biruim prin Acela Care ne-a iubit (Romani 8, 37). Căci, precum spune Apostolul, nici strâmtorările, nici prigoana, nici foamea, nici o primejdie, nici chiar moartea nu ne îngrozește. Cum să nu fie rob cine se teme de acestea, cine se îngrozește de moarte? Robește, fără îndoială, și încă în cea mai josnică robie. Căci nimic nu aruncă mai mult sufletul în robie decât frica de moarte. (...) Vezi ce spune robul: Mă voi ascunde de la fața Ta și voi fi zbuciumat și fugar pe pământ și oricine mă va întâlni mă va ucide (Facerea 4, 14). Acesta a primit semn de cruțare și totuși n-a putut scăpa de ucidere. Așadar, păcătosul ro­bește fricii, robește poftelor, este rob lăcomiei, rob plăcerii, rob rău­tății, rob invidiei, și ți se pare că în acest fel este liber, deși robește mai mult decât cel ce se găsește sub tiranie. Sunt liberi cei ce trăiesc după legi. Dar legea adevărată este cuvântul drept, legea adevărată nu este săpată în piatră, nici dăltuită în aramă, ci întipărită în cugete și fixată în simțiri. Astfel, înțeleptul nu este sub lege, ci legea este sub el, având în inima lui lucrarea legii scrisă cu condeiul și cu meșteșugul firii (Romani 2, 14-15). Oare ne este orbirea atât de mare de nu vedem arătările limpezi ale lucrurilor și chipurile virtuților? Dacă popoare întregi se supun legilor omenești ca să fie părtașe la libertate, cum este cu putință ca înțelepții să lase și să părăsească adevărata lege a firii, arătată în chipul lui Dumnezeu, și adevărata cugetare despre libertate, de vreme ce în acestea este atâta libertate încât de mici nu știm să slujim viciilor, fiindcă suntem străini de ură, lipsiți de lăcomie, necunoscători ai poftelor? Ce nefericit lucru este deci ca, născuți în libertate, să murim în robie! Dar aceasta se poate întâmpla din ușurință sufletească, din slăbiciune a bunelor deprinderi, fiindcă frământăm în noi griji deșarte, ne ocupăm de lucruri fără nici un preț. Înțeleptul însă ne învață că inima lui este așezată pe temelii puternice și neclintite. (...) Înțeleptul își întinde mâinile, pe când idiotul și le strânge, precum este scris: Nebunul stă cu mâinile în sân și-și mistuie măruntaiele (Ecclesiastul 4, 5), cugetând mai degrabă la cele trupești decât la cele sufletești.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)