Judecarea aproapelui ne înmulțește păcatele

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXIII, II, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1994), vol. 23, pp. 295-296

„Hristos ne spune: Nu trebuie să judeci pe alții atâta vreme cât și tu ești vinovat de aceleași păcate. Pentru ce te minunezi că Hristos a dat această lege, când chiar tâlharul a cunoscut-o pe cruce, spunând celuilalt tâlhar: Nu te temi de Dumnezeu, că în aceeași osândă suntem? (Luca 23, 40) A exprimat aceleași idei ca și Hristos. Tu, însă, nu numai că nu-ți scoți bârna ta, dar nici nu o vezi; paiul altuia, însă, nu numai că-l vezi, dar îl și judeci și încerci să-l scoți. Te asemeni cu un bolnav de dropică (hidropizie) sau mai bine zis cu un altul, bolnav de o boală grea, care nu-și vindecă boala, dar ține de rău pe altul că nu-și îngrijește o mică bubă. Dacă-i un păcat să nu-ți vezi păcatele, apoi e un îndoit, un întreit păcat, să le judeci pe ale altora, iar tu să te plimbi fără să simți că ochii îți sunt plini de bârne. Și doar păcatul este mai greu decât bârna. Așadar, porunca dată de Hristos este aceasta: cel vinovat de nenumărate păcate nu trebuie să fie aspru judecător al păcatelor altora, mai ales când păcatele lor sunt mici. Hristos nu ne oprește să mustrăm, nici să îndreptăm pe alții; dar ne interzice să trecem cu vederea păcatele noastre și să tăbărâm pe păcatele altora. Aceasta face ca păcatul să se întindă și aduce un îndoit rău. Că acela care are obiceiul să-și treacă cu vederea păcatele lui, deși sunt mari, dar judecă cu asprime pe ale altora, deși sunt mici și neînsemnate, păcă­tuiește de două ori: o dată, că nu-și vede propriile lui păcate; a doua oară, că-și atrage ura și dușmănia tuturor și, pe zi ce trece, ajunge mai crud și mai fără milă.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)