Judecata lui Dumnezeu

Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea Profetului Isaia, 119-120, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 2, pp. 135-136

„Dar acum Domnul va sta la judecată și va aduce la judecată pe poporul Său (Isaia 3, 13). Prin judecata și priceperea dumnezeiască, după nespusa înțelep­ciune, toate sunt împărțite fiecăruia după merit, atât cele care intervin acum, cât și cele din veacul viitor. De aceea, spune, dacă poporul a făcut asemenea fărădelegi, Domnul a adus asupra lui asemenea [pedepse]. Pentru că era nevoie ca cele care țin de dreptatea lui Dumnezeu să fie oarecum arătate că nu depășesc măsura nedrep­tă­ților prin mulțimea de pedepse, se spune: Dar acum Domnul va sta la judecată, încât acest acum să fie deosebit de veacul viitor. Sau poate acum pentru noi înseamnă timpul scurt și neîmpărțit, dar pentru Dumnezeu toate sunt prezente în percepția lui acum. Căci nimic nu îi este trecut, nimic nu urmează, ci toate sunt de față; și toate cele așteptate de către noi de departe se arată ca deja prezente sub ochii dumnezeiești, încât la Dumnezeu acum include și veacul viitor. Pentru că timpul hotărât pentru judecată nu este departe față de Dumnezeu, înțelegem că acum se referă la judecata universală. Va sta la judecată, desfă­șurând cuvintele judecății Sale, după care va da pentru faptele înseși răsplata dreaptă a unor asemenea pedepse, încât și cei condamnați vor asculta judecata rostită împotriva lor ca fiind cea mai dreaptă. Și va aduce la judecată pe poporul israelit (Isaia 3, 13). Căci cei care au păcătuit sub Lege, prin Lege vor fi judecați (Romani 2, 12), dar nu și celelalte popoare, căci cei care au păcătuit fără Lege, fără Lege vor fi pierduți (Romani 2, 12) și: Cei necredincioși nu se vor ridica la judecată (Psalmul 1, 5), ci la osândă. Pentru orice legiuitor, judecata față de cei judecați după legea scrisă de el se face prin comparația dintre faptă și intenția legiuitorului. De aceea Domnul spune: Cuvântul pe care l-am spus, acela vă va judeca (Ioan 12, 48), pentru că gândurile se vor ridica unele împotriva celorlalte: cel insuflat de la Domnul și cel care îndemna spre păcat. Căci după Osea (Osea 7, 2), fiecare va fi înconjurat de sfaturile sale. Vom vedea deodată prin a­mintire toate faptele ca și cum ar sta înaintea noastră și arătate față în față în mintea noastră cu chipurile proprii, așa cum a fost fiecare făcută sau cum a fost spusă. De vreme ce Domnul va arăta fără vreo lipsă toate cele făcute de El Însuși pe care le-a asumat cu privire la grija față de neamuri, se spune că va birui în judecata față de noi (Psalmul 50, 5). Nu este potrivit să credem că va trece mult timp ca fiecare să se vadă pe sine cu faptele sale și pe Judecător și consecințele, căci în tribunalul dumnezeiesc, mintea, printr-o putere de negrăit, își va plăsmui într-o clipită, își va zugrăvi toate și va vedea ca într-o oglindă în partea conducătoare (rațiune) chipurile celor săvârșite.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXIV, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 745-746

„... dacă te vei uita la cei ce-au săvârșit virtutea, vei strânge lângă tine nenumărate fapte bune; vei ajunge smerit, silitor, cu inima zdrobită. Ia aminte la ce a pățit fariseul când a lăsat faptele lui bune și s-a uitat la cel cu păcate. Ascultă și teme-te! (...) Nu te face judecătorul greșelilor altora, nici cercetătorul păcatelor celorlalți! Nu ți s-a poruncit să judeci pe alții, ci pe tine. Că dacă ne-am judeca pe noi înșine, spune Pavel, n-am mai fi judecați; dar fiind judecați de Domnul suntem pedepsiți (I Corinteni 11, 31-32). Tu însă ai răsturnat ordinea aceasta. Nu-ți ceri socoteală de păcatele mari sau mici, dar iscodești cu de-amănuntul păcatele altora. Să nu mai facem lucrul acesta. Să lăsăm la o parte neorânduiala asta; să facem înă­un­trul conștiinței noastre scaun de judecată pentru toate păcatele săvârșite de noi. Să fim noi înșine și acuzatorii, și judecătorii, și călăii păcatelor noastre. Iar dacă vrei să iscodești și faptele altora, iscodește faptele lor bune, nu păcatele lor. Pentru ca amintirea păcatelor noastre, râvnirea faptelor bune ale altora, chipul acelui scaun înfricoșător de judecată pișcându-ne ca și cu un ac în fiecare zi conștiința, să ajungem smeriți și mai râvnitori ca să dobândim bunătățile cele viitoare.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXIII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 294

„Nu trebuie să ocărâm, să tăbărâm cu gura, ci să sfătuim. Nu trebuie să vorbim de rău, ci să povățuim. Nu trebuie să criticăm cu trufie, ci să îndreptăm cu dragoste.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)