Lumea şi instaurarea binelui

Nu trebuie deloc să fii un tip pesimist ca să observi că societatea omenească contemporană nu prezintă un parcurs tocmai luminos, ci pare că merge din rău în mai rău. Prin tot ceea ce vedem şi auzim ni se înfăţişează un tablou foarte clar, nu doar al problemelor, ci şi al semnelor care vestesc dezintegrarea civilizaţiei moderne. Nu doar la noi se întâmplă aceasta, ci peste tot în lume. E un proces global. Presa abundă de ştiri rele, deprimante, dezgustătoare chiar. Relaţiile dintre oameni, în loc să devină mai frumoase, mai calde, mai liniştite, ajung fie să din ce în ce mai absurde. Simplul fapt de a căuta să-ţi duci traiul cât de cât omeneşte presupune o deosebită încordare, un deosebit consum fizic şi emoţional. Viaţa te provoacă nu doar la o ostenitoare mobilizare, aptă să-ţi asigure reuşita scopurilor subzistenţei cotidiene, – care ne aduc un oarecare confort psihic şi ne înlesnesc pornirea spre un nou obiectiv, – ci te mai supune şi unei sâcâitoare dileme, cum să mai fii om în condiţiile acestei lumi? Sau cum să-ţi mai pui problema izbăvirii sufletului într-un asemenea mediu? Cum să n-o iei razna, domnule? Perspectiva lumii este una sumbră, nu e cazul să ne facem iluzii. Este un spaţiu din ce în ce mai ostil pentru o viaţă cinstită şi morală.

În acest context, există pericolul ca omul sătul de oferta societăţii să adopte şi să cultive o anumită inadaptare la lume, care să devină premisa unei izolări egoiste, autosuficiente şi prin urmare ineficiente pentru propria lui existenţă. Iar la rândul ei această inadaptare poate crea suficiente probleme psihologice, care să ne facă viaţa de nesuferit. Şi astfel să se producă un fel de conflict lăuntric, deoarece lumea e rea, iar noi, dimpotrivă, ne dorim cu toată fiinţa binele, pe care vedem că nu-l putem impune în societate. Dar asta e lumea şi într-un fel sau altul trebuie să trăim în ea pentru că alta nu există.

Însă cum să abordăm datele lumii noastre astfel încât să nu ne aflăm într-un impas continuu? O însemnătate foarte mare are aici felul în care gândim şi înţelegem lumea şi viaţa. Pentru un creştin, de pildă, lumea aceasta şi viaţa terestră au o importanţă relativă, nu constituie scop în sine. Lumea poate fi bună sau rea, nu-i esenţial acest lucru pentru el; esenţial este faptul că oricum ar fi, lumea reprezintă spaţiul lucrării mântuirii. În acest sens, creştinul nu este chemat să schimbe lumea în bine, ci pe sine. Dar schimbarea lui poate însemna în acelaşi timp şi schimbarea unei mici părţi din lume. De asemenea, există acea percepţie a lumii şi a vieţii ca arenă, înfăţişată de Apostolul Pavel (cf. 1 Cor. 9, 24-27), în care creştinul îşi duce lupta pentru dobândirea vieţii celei netrecătoare. Din această perspectivă sesizăm ideea că nu-i importantă arena, cât de strălucitoare este, ci ceea ce izbutim să facem înlăuntrul ei. Importanţa momentului cade pe luptă, iar nu pe cadru. Sensul vieţii omului este mântuirea în cadrul actual al lumii. De aceea, atâta vreme cât Domnul ţine în existenţă lumea noastră, ea reprezintă spaţiul ideal al lucrării şi al salvării noastre, independent de calitatea ei.

Dar ce facem cu bunăstarea, cu binele lumii noastre? Aici ar trebui subliniat că instaurarea binelui în lume este un deziderat care nu-i este propriu omului şi nici nu stă în puterea lui; acesta nu se regăseşte între poruncile Scripturii, nici în sfaturile Sfinţiilor Părinţi, ci este darul lui Hristos de la sfârşitul lumii, adică aparţine eshatonului. Aşadar, instaurarea deplină a binelui, nu doar ca mod de a fi ci inclusiv ca topos, coincide exclusiv cu venirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Nu ştiu dacă aţi observat, dar pe măsură ce lucrurile acestei lumi curg din ce în ce mai mult spre dezintegrare, tot mai mulţi oameni, poate cu sinceritate, caută binele lumii din toate perspectivele: economic, politic, militar, moral, metafizic etc. Tot acest zbucium pentru binele lumii noastre aproape că ne vrăjeşte, ne seduce. Ne revendică atenţia. Uneori ni se pare că aceasta este chiar miza efemerei noastre existenţe pământeşti: binele comun. Totuşi! Cred că în toată această tensiune pentru căutarea binelui lumii este foarte reconfortant pentru un creştin să ştie că viaţa lui, sporirea lui, mântuirea lui, nu sunt condiţionate de binele lumii, ba chiar ar putea să-l încurce. Spre pildă, să ne amintim de sfinţii mucenici din toate timpurile. De asemenea, să pomenim fie şi numai în treacăt că Vladimir Soloviov, în faimoasa lui carte „Scurtă povestire despre Antihrist”, ni-l prezintă pe potrivnicul lui Hristos drept cel mai mare teoretician şi promotor al aşa-numitului bine comun. Ce poate însemna aceasta? Oare ce concluzii putem trage?