Munca și importanța ei în nevoință

Sfântul Ioan Casian, Așezămin­tele mânăstirești, Cartea a X-a, Cap. 22-24, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1990), vol. 57, pp. 238-239

„(...) Părinții din Egipt (...) nu admit cu nici un chip să stea monahii în nelucrare, mai ales cei tineri, și, după sârguința la muncă, le măsoară și îndemnul inimii lor, și treapta răbdării și umilinței la care au ajuns.

Nu numai că nu îngăduie să se primească ceva hrană de la cineva, dar chiar din munca lor îi hrănesc pe frații oaspeți și pelerini. Ba, mai mult, adunând uriașe rezerve de hrană și resurse de trai, le îndreaptă spre regiunile Libiei, care suferă de secetă și de foamete, și chiar prin orașe, pentru cei ce pier în mizerie, în temnițe. Prin asemenea ofrande ei cred că-i dăruiesc lui Dumnezeu, din roada mâinilor lor, cea mai adevărată și cuvenită jertfă.

În regiunile noastre, nu vedem nici o mănăstire populată de un prea mare număr de frați, tocmai din motivul că nu se reazemă pe resurse agonisite prin munca lor, ca să poată sta tot timpul în mănăstiri și, chiar dacă le este hrana îndestulătoare datorită dărniciei cuiva, totuși plăcerea tihnei și neastâmpărul inimii nu-i lasă să stea prea mult timp locului. Din această pricină, în Egipt, de la părinții de altădată, se păstrează o sentință sfântă: monahul care muncește este ispitit de un singur demon, iar cel ce lenevește este în prada a nenumărate duhuri.

În sfârșit, Avva Paul, cel mai încercat dintre părinți, trăia într-un pustiu mai întins, care se numește Porfiriu, unde fructele palmierilor și mica grădină îi asigurau hrană din destul. Cum nu putea îndeplini nicăieri în altă parte o muncă, din care să se întrețină altfel, căci așe­zarea lui era departe în deșert, cale de șapte zile și mai bine, de orice orașe sau pământuri locuite, iar plata transportului s-ar fi ridicat la mai mult decât putea valora cantitatea muncii depuse, aduna frunze de palmier și-și impunea o muncă zilnică neîntreruptă, ca și cum din asta trebuia să-și asigure traiul. După ce-și umplea peștera cu munca întregului an, dădea foc în tot anul, să ardă tot ce strânsese cu grijă neostoită. În felul acesta dovedea el că monahul nu poate sta locului fără să-și pună în lucrare mâinile, nici să se înalțe vreodată pe culmea desăvârșirii, și, chiar dacă nici o nevoie de hrană nu l-ar obliga să facă asta, el totuși s-o îndeplinească numai pentru curăția inimii, pentru statornicirea gândurilor, pentru a rămâne întruna în chilie și pentru a dobândi o izbândă deplină tocmai asupra neli­niștii.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea părintelui Avraam, Cap. XII, 3, în Părinți și Scriitori Biseri­cești (1990), vol. 57, pp. 731-732

„Așa spune (...) definiția mai marilor noștri, care au hotărât că tot ce se primește pentru hrana zilnică, fără să fie produs de mâinile noastre, trebuie trecut în categoria milosteniei, potrivit cuvintelor Apostolului care, interzicând celor trândavi traiul din darul altora, a zis: Cine nu vrea să muncească să nu mănânce.”

(Pr. Narcis Stupcanu)