Naţionalism şi politică

Filosofia politică a protagoniştilor Revoluţiei franceze a impus modele sociale adoptate în timp de majoritatea statelor europene. În Declaraţia drepturilor omului, această filosofie se sprijină pe principiul fundamental al libertăţii individului, libertate care este limitată doar de libertatea celorlalţi indivizi.

Autoritatea şi legea izvorăsc astfel doar din capacitatea omului de a se organiza şi din maniera colectivă de a-şi manifesta libertatea individuală, fără conceperea unei dependenţe de vreo autoritate transcendentă. Revoluţia franceză a dat frâu liber şi unui individualism comunitar manifestat în naţionalismul exacerbat specific secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Treptat se trece de la sentimentul natural al unui patriotism justificat către atomizarea excesiv naţionalistă. Entuziasmul pentru ideea unui mit etnic se răspândeşte astfel în toate ţările aderente la mişcarea propusă de această filosofie politică.

Naţionalism şi filetism

Nu ne putem pronunţa asupra efectelor pozitive sau a consecinţelor negative ale acestor manifestări politico-sociale. Părintele Placide Deseille face o analiză riguroasă a consecinţelor care au devenit vizibile în lumea ortodoxă: "Naţionalismul ultimelor două secole este responsabil de stricăciuni aproape ireparabile ale concepţiei asupra Ortodoxiei: naţionalismul religios şi filetismul. Ele au fost condamnate în 1872, printr-un sinod local de la Constantinopol, atunci când bulgarii urmăreau crearea unei Biserici naţionale fără limite geografice precise, supusă unei jurisdicţii universale. Raportul elaborat de acest sinod precizează cu rigoare şi claritate acest rău, care din păcate este încă prezent în lumea ortodoxă". Bineînţeles, situaţia socială a evoluat foarte mult în ultimele două decenii, iar situaţia canonică reieşită din prezenţa masivă a ortodocşilor, de toate naţionalităţile, în Occident, este un subiect asupra căruia pot lua decizii doar sinoadele locale abilitate. Pericolul filetismului apare însă atunci când comunitatea de rugăciune a unei parohii este transformată în redută nationalistă. Discursul filetist împotriva căruia a luptat părintele Alexandru Schmemann este prezent încă în unele parohii occidentale ortodoxe, aflate sub jurisdicţii canonice. Bineînţeles, nici o parohie aparţinând acestor jurisdicţii nu se poate dispensa de amprenta naţională. Un părinte contemporan spunea: "Noi trebuie să mergem cu Evanghelia în faţă şi cu naţiunea în spate, dar dacă mergem cu naţiunea în faţă, unde mai încape Evanghelia?" Naţionalismul nu trebuie confundat cu sentimentul curat al apartenenţei naţionale. Un adevărat ortodox, fie el român, grec, rus, sârb sau bulgar, îşi va găsi bucuria în împărtăşirea credinţei sale cu oricine altcineva, fie el francez, englez, american sau sud-african. Sentimentul apartenenţei de neam nu va sufoca spre exemplu bucuria mărturisirii şi a rugăciunii într-o limbă care să fie accesibilă şi celui de alt neam. Riscul ghetoizării anumitor parohii, al creării unor insule naţionaliste distruge însă orice deschidere pentru vestirea Evangheliei lui Hristos. Principiul jertfei este singurul care poate anima lumea ortodoxă şi o poate menţine în duhul ei de dăruire şi evanghelizare întru bucuria Învierii. Am fost părtaş, în unele parohii ortodoxe din Occident, aflate sub jurisdicţia Patriarhiei Române, la momente unice de fraternitate între români şi ortodocşi francezi sau englezi. Din păcate, situaţia aceasta este mai puţin întâlnită la unele parohii aflate sub alte jurisdicţii. Chiar şi statisticile arată că foarte mulţi dintre credincioşii ortodocşi occidentali se îndreaptă preferenţial către parohiile româneşti. Bineînţeles, situaţia poate fi valabilă şi în cazul altor jurisdicţii, şi nu e momentul acum de a încerca statistici discriminative. Realitatea este însă grăitoare şi îmbucurătoare.

Politizare excesivă

Un alt risc al ghetoizării şi al etnicizării masive într-o parohie occidentală este acela al politizării masive. Cuvântul Evangheliei nu trebuie înlocuit cu discursul politic sub nici o formă. Hristos este Stăpânul tuturor, iar problemele politice trebuie să rămâne adiacente vieţii duhovniceşti. Implicarea politică nu trebuie să pătrundă sub nici o formă în spaţiul liturgic. Sfântul Luca al Crimeii, citându-l pe Sfântul Grigorie Palama, spunea: "Singura intrare sfântă şi legiuită în dumnezeiasca învăţătură e însă una singură, şi unul singur este învăţătorul nostru - Iisus Hristos (v. Mt. 23, 8), iar noi suntem datori să urmăm doar Lui şi nimănui altcuiva. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla (In. 10, 9). La această uşă, El i-a pus ca străjeri ai Împărăţiei Cerurilor pe Sfinţii Apostoli, în urma cărora au primit hirotonia, ca urmaşi ai lor, mulţi alţi păstori buni: toţi aceştia învaţă oile cele bune, turma lui Hristos, să asculte de glasul singurului Învăţător şi Păstor, să meargă după Hristos. Au fost şi sunt numeroşi conducători pe care şi-i alege neamul omenesc, mulţi învăţători care arată felurite căi de a trăi - însă Domnul Iisus Hristos ne porunceşte nouă, creştinilor, să mergem numai după El, după Păstorul Cel Bun, Care pune sufletul Său pentru oile Sale (v. In. 10, 11). Care sunt învăţăturile tuturor conducătorilor omeneşti şi prin ce se deosebesc ele de învăţătura Domnului Iisus Hristos? Toate învăţăturile omeneşti au ca ţintă perfecţionarea vieţii noastre sociale şi politice. Ele vorbesc aproape numai despre felul în care trebuie organizat aspectul exterior al vieţii, despre legile de stat care ar trebui făcute, despre realizarea unei forme cât mai perfecte de organizare statală. Din aceste învăţături omeneşti cunoaştem multe lucruri înţelepte, multe lucruri mari, multe lucruri folositoare, în faţa celor mai bune şi mai vrednice, în faţa celor mai drepte dintre ele ne plecăm şi noi. Şi totuşi, de ce mergem după un singur Conducător - după Domnul nostru Iisus Hristos? Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească. Oamenii tind să înăbuşe răul prin pedepse juridice - însă răul continuă, infracţiunile nu contenesc. Ştiţi că şi în cea mai desăvârşită orânduire de stat există o mulţime de oameni josnici, lipsiţi de cinste, care fac răul şi prin tot ceea ce săvârşesc strică tot lucrul bun, împiedicându-l şi lipsindu-l de putere prin năzuinţele inimii lor negre; ştiţi că există o mulţime de oameni egoişti, cărora nu le pasă decât de sine şi care nu se dau în lături să îi strivească pe cei ce stau în calea lor. Ştiţi cât de mulţi sunt oamenii desfrânaţi şi că prin nici un fel de legi nu se poate face ca toţi oamenii să devină buni şi cinstiţi, să nu mai fie oameni necinstiţi, egoişti. Asta o poate face numai Domnul Iisus Hristos, fiindcă El ne-a adus învăţătura Sa cea dumnezeiască despre felul în care trebuie să fie inima noastră, despre felul în care trebuie să ne-o îndreptăm. Şi prin Sângele Său şi Trupul Său, cu care ne împărtăşim, El ne dă putere să ne luptăm cu răul, să curăţim inimile noastre. Iată de ce El este pentru noi singurul Sfânt Conducător, fiindcă la dezrădăcinarea răului nu pot şi niciodată nu vor putea să ajungă conducătorii omeneşti. Este nevoie de harul dumnezeiesc, de puterea dumnezeiască, pentru a îndrepta inima omenească; oamenii au nevoie de ajutor haric în lupta cu răul". Aş putea spune că aceste cuvinte sunt o adevărată filosofie politică, aplicabilă şi în cazul naţionalismului exacerbat, şi în cazul politizării excesive.

" "Naţionalismul ultimelor două secole este responsabil de stricăciuni aproape ireparabile ale concepţiei asupra Ortodoxiei: naţionalismul religios şi filetismul"."

pr. Placide Deseille