Post şi rugăciune

Omilia rostită de Sfântul Grigorie Palama în duminica a patra a Postului Mare insistă asupra necesităţii curăţirii de patimi. Textul evanghelic citit în această zi este un fragment din Evanghelia după Marcu şi prezintă episodul tămăduirii unui tânăr demonizat. Se pare că în vremea Sfântului Grigorie această pericopă nu era Evanghelia clasică ce trebuia citită în această zi, ci era adăugată unei alte pericope, cea a Samarineanului milostiv, care, se pare, era Evanghelia rânduită pentru duminica a patra din Post.

Însă încă din secolul al XIV-lea, în structura slujbei duminicii a patra din Post, parabola Samarineanului milostiv este înlocuită treptat de fragmentul din Evanghelia lui Marcu. De altfel, şi dedicarea acestei duminici Sfântului Ioan Scărarul se petrece cam în aceeaşi perioadă, probabil nu mult timp după desemnarea duminicii a doua din Post ca duminica Sfântului Grigorie Palama, în jurul anului 1368.

Experienţa ascezei prin post şi rugăciune, Moise şi Ilie

La începutul omiliei, Sfântul Grigorie precizează contextul minunii prezentate de Evanghelistul Marcu. Ea are loc imediat după Schimbarea la Faţă, petrecută pe Muntele Taborului. Este de reţinut faptul că evenimentul Schimbării la Faţă se derulează în prezenţa a două mari personaje din Vechiul Testament care au făcut experienţa ascezei, prin post şi rugăciune: Moise şi Ilie. Prezenţa lor anticipă cumva minunea vindecării tânărului demonizat, care avea să urmeze şi care avea să fie posibilă doar prin „post şi rugăciune“. Moise şi Ilie, „care mai mult decât toţi ceilalţi oameni s-au nevoit în rugăciune şi post“, au arătat, prin prezenţa lor pe Muntele Taborului, că orice apropiere, atât de tainele dumnezeieşti cât şi de adâncul suferinţelor omeneşti, trebuie făcută prin asumarea postului şi a rugăciunii. De altfel, Mântuitorul va răspunde categoric celor care erau nedumeriţi de ce vindecarea nu a putut fi înfăptuită şi de ucenici : „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“.

Ajutorul ridicării

Tot în prima parte a acestei omilii, Sfântul Grigorie Palama prezintă foarte sugestiv realitatea celor două firi şi a lucrărilor lor în Persoana Mântuitorului. Hristos însuşi, ascetul prin excelenţă, îndeamnă la post şi rugăciune. În acelaşi timp însă Îşi dezvăluie dumnezeirea. După ce îl tămăduieşte pe băiatul demonizat, îl ia de mână şi îl ridică (Evanghelia precizează că după ce demonul l-a slobozit pe băiat, l-a zguduit cu putere, lăsându-l într-o stare apropiată morţii). Sfântul Grigorie interpretează acest pasaj astfel: „Domnul, luând mâna băiatului, l-a ridicat şi l-a pus pe picioare, arătând prin aceasta puterea nemăsurată a lucrării Sale. Căci a lua de mână era o lucrare în marginile firii celei zidite, dar a-l scula pe băiat, vindecat de tot răul, este o faptă a lucrării celei nezidite şi dumnezeieşti şi de viaţă începătoare“. Este o referire directă la taina unirii şi a lucrării celor două firi în Ipostasul unic al Mântuitorului, fiecare fire păstrându-şi puterile şi energiile proprii, puse în lucrare în unitatea Persoanei. În virtutea acestui fapt Îl vedem pe Domnul acţionând şi ca un om, dar având şi caracteristici proprii dumnezeirii.

Rugăciunea pentru cei în suferinţă sufletească şi trupească

Un alt aspect interesant al acestei omilii este faptul că Sfântul Grigorie Palama este categoric în privinţa realităţii prezenţei şi acţiunii demonice. Afirmă chiar că cel cuprins de starea adâncă de demonizare nu are cum să îşi mai deschidă inima pentru rugăciune şi post. „Unii spun că rugăciunea şi postul trebuie să se săvârşească de către cel ce pătimeşte. Însă nu este aşa. Căci cel ce se află sub puterea unui duh rău, şi mai ales a unui duh atât de cumplit, este asuprit de acesta ca şi cum ar fi un mădular al lui. Cum ar putea deci, aşa, cineva să se roage şi să postească pentru sine în chip folositor?“. Bineînţeles, problema aceasta nu este lăsată nerezolvată: „Când cineva îl are pe diavol chiar în sine, atunci el nu mai suferă în chip omenesc, nici nu mai poate prin sine şi de la sine să facă ceva pentru propria tămăduire. Însă ceea ce ar face el, dacă ar avea mintea slobodă, se face pentru el de către cei slobozi! Ba mai mult, chiar Duhul Sfânt mijloceşte pentru izgonirea demonului, prin împlinirea unor lucrări foarte mari“. Pasajul este impresionant şi oferă imaginea importanţei rugăciunii pentru cei aflaţi în astfel de situaţii.

„Să curăţim lucrarea cea lăuntrică, din sufletul nostru“

Se pare însă că nu pe acest subiect vrea Sfântul Grigorie să insiste, ci pe subiectul efortului curăţirii de patimi. Îndeamnă la smerenie şi curăţire de patimi: „Să nu cerem noi să izgonim demonii, chiar dacă am avea putere să-i alungăm, căci aceasta la nimic nu ne va folosi, câtă vreme ducem o viaţă lipsită de luare-aminte. Aşadar, este mult mai folositor să ne grăbim să izgonim patima desfrânării şi a mâniei şi a urii şi a îngâmfării, decât să dăm afară pe demoni“. Demonul mut şi surd care a pus stăpânire pe tânărul din Evanghelie poate ameninţa pe orice om care îşi petrece viaţa în patimi: „Scufundarea în apă, pe care demonul o lucra asupra tânărului din Evanghelie, închipuie beţiile cele fără de măsură şi nesaţul multor petreceri lumeşti. De asemenea, cel care a căzut pradă neadevărurilor unui astfel de demon, acela nu suferă prea lesne să audă şi să grăiască cele dumnezeieşti“. Şi continuă Sfântul Grigorie: „Nu este îndestulător să ne izbăvim noi doar de păcatul cel trupesc, ci este de trebuinţă să curăţim lucrarea cea lăuntrică, din sufletul nostru. Atunci când trupul se leneveşte, mai lesne e ca în minte să se împlinească păcatul; şi când înlăuntrul sufletului, prin rugăciune şi băgare de seamă şi aducere-aminte a morţii şi întristare pentru Dumnezeu, este nimicit asaltul răului, atunci ia parte şi trupul la sfinţenie, dobândind puterea de a pune capăt pornirilor păcătoase. Să statornicim în noi înşine pacea, sfinţenia, rugăciunea cea cu zdrobire de inimă, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“.

Citind astfel de îndemnuri, îl vedem pe păstorul credincioşilor din Tesalonic purtând grijă de mântuirea păstoriţilor săi. Statura ascetică a scrierilor sale oferă realismul vieţii duhovniceşti. Poate nu este îndeajuns cunoscut acest fel de a fi al sfântului: ascet, episcop preocupat îndeaproape de problemele duhovniceşti ale credincioşilor, rugător neîncetat pentru întreaga Biserică, iar după mutarea sa la cer, făcător de minuni. Cunoscut mai mult datorită precizărilor sale teologice, iată că în omilii ni se dezvăluie ca monah încercat şi bun cunoscător al mişcărilor sufletului omenesc. De altfel, nici nu ar fi avut cum să facă precizări teologice dacă nu ar fi fost aşa. Ne putem ruga Sfântului Grigorie pentru tămăduirea patimilor şi pentru dobândirea bunătăţilor duhovniceşti, aducându-ne aminte şi de un cuvânt al unei măicuţe slujitoare în biserica sfântului din Tesalonic, care mărturisea şi din propria experienţă, şi din cea a închinătorilor la moaştele Sfântului Grigorie Palama: „Sfântul Grigorie nu răspunde rugăciunilor superficiale. Uneori nu răspunde imediat nici chiar rugăciunilor stăruitoare. Însă răspunde, chiar dacă nu imediat. Şi când răspunde, dăruieşte atât de îmbelşugat, încât copleşeşte înmiit cu harul său cererile noastre“.