Predicatorul „cuceritoarei Frumuseţi“

Deşi în general numele Sfântului Grigorie Palama este asociat cu lupta pentru apărarea învăţăturii de credinţă, consider că este binemeritată o mică prezentare şi a modului în care Sfântul a ştiut să cânte în cuvinte „de aur“ taina sfinţilor.

Spre exemplu, omilia rostită la sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului ne ajută să intrăm într-o lume a mirării pline de laudă în faţa tainei care s-a săvârşit prin Fecioara Maria.

Pentru început, iată ce ne spune părintele Jean Meyendorff despre această omilie: „O găsim în manuscrise sub numele de «Discurs la intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor». Este adresată monahilor din Marea Lavră şi o putem data cu precizie: este o cuvântare alcătuită în tinereţe, în jur de 1335. Subiectul nu a fost ales la întâmplare. Se pare că «unii» încercau să defaime importanţa sărbătorii. Nu ştim exact despre cine şi despre ce e vorba, însă ştim că Nechifor Gregoras, cel care mai târziu avea să devină şeful partidei antipalamite, afirma caracterul legendar al unor istorisiri legate de această sărbătoare. Gregoras a fost chiar condamnat printr-o sentinţă de excomunicare pronunţată de mitropolitul Selymbriei, Filotei. «Discursul» Sfântului Grigorie Palama nu încearcă să demonstreze istoricitatea anumitor episoade legate de sărbătoare, ci reprezintă o mărturisire de credinţă şi evlavie care dă sărbătorii o interpretare asemănătoare celei pe care Sfântul Grigorie de Nyssa o dă urcuşului lui Moise pe Muntele Sinai, ambele fiind expresia ridicării duhovniceşti a sufletului către Dumnezeu“1.

Dialogând cu Maica Domnului

În limba română găsim această omilie în două traduceri: cea a Paraschivei Grigoriu2 şi cea a părintelui diacon Ioan I. Ică jr.3. Iată câteva dintre subtitlurile pe care părintele Ică le intercalează în text pentru a marca etapele „Discursului“: „Fecioara, hotar şi mijlocitoare între creat şi Necreat“, „Fecioara, sălaş al Treimii prin iubire“, „Toate harurile se împărtăşesc tuturor făpturilor prin Fecioara“, „Să medităm la viaţa deiformă a Fecioarei în Templu“, „Viaţa isihastă a Maicii Domnului“.

Omilia prinde adesea forma unui dialog: cu ascultătorii uneori, sau cu Maica Domnului. Impresia generală pe care o lasă această cuvântare este că Sfântul este plin de bucuria vestirii minunii împărtăşirii omului de Dumnezeu: „Vino aşadar cu mine tabără dumnezeiască, privelişte sfântă, cor întocmit prin Duhul cel ceresc, şi lucraţi împreună cu mine acest cuvânt, făcându-l (cunoscut) întregii obşti, nu numai deschizând urechile şi tinzând mintea, ci aducând în ajutor şi rugăciunea curată; aşa încât Cuvântul Tatălui celui de sus, Cel Care m-a sprijinit în alcătuirea cuvintelor despre Maica Sa, să-mi dea să vorbesc nu cele cu totul nearmonioase, ci mai degrabă să-mi dea să străbat calea acestui cuvânt ca pe ceva armonios, bineplăcut urechilor iubitoare de cele dumnezeieşti. Au deci trebuinţă de îmbelşugatul ajutor al lui Dumnezeu cei ce se întrarmează pentru astfel de lupte, care sunt lucrări numai ale inspiraţiei de acolo, care i-a insuflat şi pe cei care din veac au adus cele mai potrivite şi desăvârşite cântări“.

Cuvântul nu este aşadar retorică goală. Nu poate fi cuvânt fără rugăciune („aducând în ajutor şi rugăciunea curată“), după cum nu poate fi înţelegerea de către credincioşi a omiliei sale fără efortul lor de rugăciune. Cuvântul preotului se naşte din rugăciune, iar primirea lui necesită stare de rugăciune pentru cei ce ascultă.

Pregătirea pentru primirea Frumuseţii

Şi astfel, din rugăciune se naşte teologia cea adevărată care nu îndrăzneşte să intre în Sfânta Sfintelor, dar care, paradoxal, se adânceşte în contemplaţie: „Cine ar putea, nu spun să intre în adâncul tainei, ci măcar să privească spre altarul cel adevărat şi să ajungă înaintea uşilor sălaşului întru care S-a pogorât să locuiască Cel Care Îşi are sălaşul mai presus de toată firea, Împăratul cerurilor, Domnul domniilor, Cel care din fire are domnia peste toate. Ce cuvânt ar putea să se apropie cât de puţin de această vrednicie, chiar dacă i s-ar îngădui să povestească cele ale ei şi cele despre ea, adică cele dinainte şi de după negrăita ei naştere? Cine ar putea exprima în chip vrednic dăruirea de sus a negrăitei hrane, îndrumarea cea din cer a celor care ajungeau de departe spre închinare, doxologia adusă de mulţimea îngerilor, care unea cerurile cu pământul şi le împreuna întru supunere faţă de Împărăteasa a toată lumea?“

O întrebare se ridică în urma lecturării acestei omilii: cât de mult a pierdut omul contemporan simţul contemplaţiei revelatoare a adevăratului frumos? Spune Sfântul Grigorie la un moment dat: „Trebuia, aşadar, ca cea care va naşte «pe Cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor» ( Ps. 44, 3) să fie şi ea tuturor în toate neîntrecută şi să fie gătită încă din copilărie pentru Minunata Frumuseţe“. Pregătirea pentru a fi capabili de Frumuseţe necesită activarea simţului amintit mai sus. Mediul în care trăim ne rupe uneori de disponibilitatea de a ne împărtăşi de Cel ce dă frumuseţe acestei lumi. Întreg urcuşul Maicii Domnului realizat în Sfânta Sfintelor poate fi un îndemn pentru evitarea brutalizării spaţiului în care Dumnezeu ne-a chemat să fim purtători de echilibru şi frumuseţe. Fecioara Maria creşte cu certitudinea faptului că lucrarea lui Dumnezeu se împlineşte prin ea. Orice creştin poate avea aceeaşi conştiinţă, deşi „modernitatea liberală nu se mai constituie şi nu se mai legitimează pe baza unor repere transcendente. Născută din distanţarea faţă de autoritatea religioasă, din integrarea administrativă a instituţiilor religiei în ordinea statului laic, modernitatea nu îşi propune să imite o ordine divină. Sigur că omul religios îşi are locul său în societăţile moderne, sigur că el îşi poate practica în interiorul lor valorile şi convingerile religioase. Mai mult, e larg recunoscut beneficiul pe care indivizii religioşi, instituţiile şi valorile religioase le aduc vieţii comunitare. Dar însuşi omul religios modern - dacă nu se iluzionează - nu mai concepe societatea în care trăieşte drept un organism sacral. El nu mai e membru al unei lumi unde fiece aspect al vieţii are un sens spiritual, imediat orientat spre divin. Dimpotrivă, chiar religios fiind, omul actual îşi concepe propria fiinţă drept împărţită în sectoare, distribuită în specialităţi care nu au a se îmbina neapărat într-o unitate regentată de transcendent. Dimensiunea religioasă este doar una dintre dimensiunile sale, din când în când activată. Coerenţa cu celelalte dimensiuni, influenţa ei asupra celorlalte dimensiuni nu este decât rareori grija ultimă a individului modern“4. Frumuseţea nu se impune aşadar. Ea cucereşte. Creştinismul nu are cum să fie ideologie atâta timp cât creştinul poate gusta din „cele mai presus de înţelegere“. Nu poate fi ideologie, ci dreaptă credinţă. Avem poate în această manieră a Sfântului Grigorie Palama, de a oferi spre gustare „din podoaba cea negrăită“, una din provocările cele mai acute pe care omul creştin contemporan şi le poate asuma: prezenţă verticală în mijlocul lumii pe care are datoria de a o impregna de Frumuseţe într-o infimă asemănare cu Maica Domnului: „a făcut-o Domnul pe Aceasta cu totul foarte frumoasă, fiindcă a reunit în ea toate, şi prin aceasta a înfrumuseţat toate cele pe care le-a creat în multiplicitate, arătându-ne-o chip extraordinar al puterii Sale creatoare care vine numai de la El, şi care întru totul este proprie şi Maicii Luminii“ (Omilia 53, trad. proprie). z

Note:

1 Jean Meyendorff, Introduction a lâétude de Saint Gregoire Palamas, ed. Seuil, Paris, 1965, p. 391

2 Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. III, trad. Paraschiva Grigoriu, ed. Anastasia, Bucureşti, 2007.

3 Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV, - studii şi texte, ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 325-368.

4 Anca Manolescu, Loc pentru celălalt, Dilema veche, Bucureşti 2007, Anul IV, nr. 171.