Rugăciunea neîntreruptă

Întreaga tradiţie isihastă a Bisericii Ortodoxe vorbeşte despre rugăciunea curată şi despre roadele acesteia. Vom prezenta pe scurt şi câteva dintre îndemnurile marelui părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie Palama, referitoare la rugăciunea care umple pe om de lumina harului necreat.

Rugăciunea neîntreruptă este descrisă de întreaga tradiţie isihastă a Bisericii Ortodoxe. Sfântul Grigorie Palama, în răspunsurile pe care le oferă în Triadele scrise pentru apărarea isihaştilor, vorbeşte pe larg despre experienţa luminii necreate în timpul rugăciunii curate.

Rugăciune, lectură şi filantropie

Astfel, de la bun început, Sfântul Grigorie precizează că rugăciunea trebuie să fie o prezenţă neîncetată în viaţa isihastului: "Isihastul începător trebuie să se abţină de la lecturi lungi şi să persiste în rugăciunea monologică până ce posesia rugăciunii neîntrerupte devine o stare proprie a intelectului, chiar dacă trupul se îndeletniceşte cu altceva. Mulţi părinţi ne îndeamnă la aşa ceva". Persistenţa în rugăciune prevalează şi lectura duhovniceşti şi alte activităţi specifice creştinului începător: activităţi sociale, proiecte filantropice etc. Risipirea în acestea, fără dobândirea rugăciunii neîntrerupte, prezintă riscuri din cele mai mari, iar tradiţia filocalică este foarte fermă în acest sens: dobândirea isihiei este calea cea mai sigură către o implicare nepătimaşă în vreun fel de activitate socială. Lipsa rugăciunii, şi mai ales a rugăciunii neîntrerupte poate transforma proiectele culturale sau sociale în dezastre marcate de orgoliu şi suficienţa organizatorică. Obsesia oricărui fel de proiect, fie el cultural, social sau filantropic, nu poate fi ocolită decât prin apelul neîncetat la tradiţia isihastă. Slujirea semenilor nu poate fi făcută autentic decât urmănd experienţei isihaste a Bisericii, care este de fapt structura esenţială a vieţii ecleziale: "Să înaintăm deci spre strălucirea acelei lumini şi, iubind frumuseţea aceea netrecătoare a slavei, să ne curăţim privirea cugetării de orice întinare pământească, dispreţuind orice plăcere şi frumuseţe deşartă, care sunt trecătoare şi chiar dacă sunt plăcute simţirii noastre, aduc durere veşnică; şi chiar dacă o să aducă frumuseţea cea după trup, înveşmântează sufletul în haina cea deformată a păcatului, prin care este legat de mâini şi de picioare cel ce nu are în jurul lui veşmântul nestricăciunii şi apoi este aruncat în focul şi întunericul cel mai din afară. Să lepădăm deci, fraţilor, lucrurile întunericului şi să făptuim cele ale luminii, aşa încât nu numai să umblăm după cuviinţă ca într-o astfel de zi, ci cu adevărat să şi devenim fii ai zilei (I Tes. 5, 8) şi aşa să veniţi să ne suim în munte unde a strălucit Hristos şi să vedem cele de acolo". Toate acestea (lectura, filantropia) nu sunt înlăturate de tradiţia isihastă, ci doar considerate trepte inferioare stării harice prin care se caută dobândirea isihiei. Spune Sfântul Grigorie: "Nici un părinte nu spune că lectura e fără folos şi rea! Însă noi ştim, şi aceasta ne-au arătat-o părinţii în faptă şi în cuvânt, că duhurile rele şi patimile sunt alungate de rugăciune. Şi tot omul înţelept astfel gândeşte şi învaţă!"

Rugăciune şi bucurie

Persistenţa în rugăciune aduce bucuria harică a gustării vieţii Împărăţiei celei veşnice: "Inima sare, ca şi cum ar palpita, datorită entuziasmului. Iar autorul Scării învaţă deschis că cel ce se roagă iese din rugăciune ca şi cum ar fi cuprins de foc, când se întâlneşte cu Dumnezeu cu inima curată sau prin experienţă". Rugăciunea neîntreruptă nu e o stare psihologică sau o analiză subiectivă a unor trăiri religioase. Ea se bazează pe practica aflată sub supravegherea unui îndrumător duhovnicesc şi se raportează mereu la două coordonate esenţiale: experienţa tuturor celor care au gustat lumina cea necreată şi conştiinţa împărtăşirii reale de harul lui Dumnezeu: "Fără prezenţa luminii în timpul rugăciunii şi fără dulceaţa pe care aceasta o provoacă, rugăciunea e trupească". Bucuria adusă de această experienţă a harului lui Dumnezeu este de asemenea o stare bazată pe urcuşul către despătimire: "Mulţi alţii, precum şi Sfântul Isaac, arată că un reflex de bucurie apare pe figura celor care se roagă, nu numai datorită rugăciunii, ci şi psalmodierii constante. Dar începutul tuturor acestora este îmbunătăţirea sufletului raţional".

Rugăciunea neîntreruptă transformă mintea şi îi dă omului posibilitatea trăirii harului lui Dumnezeu: "Mintea omenească, nu numai cea îngerească, se depăşeşte pe sine, şi prin nepătimire ia chip îngeresc. Astfel, va întâlni lumina aceea şi se va învrednici de o vedere mai presus de fire a lui Dumnezeu. Nu va vedea fiinţa lui Dumnezeu, însă va vedea pe Dumnezeu printr-o descoperire pe măsura lui Dumnezeu şi adecvată nouă. Însă nu va vedea prin negaţie: căci vede ceva. Mai degrabă e o vedere mai presus de negaţie, căci Dumnezeu nu este doar mai presus de cunoaştere, ci şi mai presus de ne-cunoaştere". Omul devine atât de deschis lucrării harului, încât depăşeşte universul închis al planului de acţiune omenesc şi devine el însuşi, cu adevărat, purtător al harului dumnezeiesc. Neînţelegerea lucrurilor mai presus de înţelegere devine înţeles luminos care se deschide minţii umane în planul raţiunii înduhovnicite.

Rugăciune şi înţelesuri mai presus de înţelegere

Drumul către îndumnezeire este marcat de împărtăşirea continuă, prin rugăciunea neîntreruptă, de harul dumnezeiesc. Dacă pentru începător lupta trebuie marcată de fuga de sensurile şi înţelesurile care pot umple mintea de mândrie, pentru isihastul care are o anumită experienţă, iluminarea minţii şi a întregii fiinţe este un proces natural, care deschide poarta înţelesurilor mai presus de fire. Spune Sfântul Grigorie Palama: "Când sfinţii contemplă această lumină dumnezeiască în ei înşişi - şi o văd când obţin împărtăşirea cea îndumnezeitoare a Duhului, prin venirea cea de negrăit a iluminărilor celor desăvârşite - văd veşmântul propriei lor îndumnezeiri, mintea fiindu-le întru slavă şi umplută de o frumuseţe mai presus de frumuseţe prin harul Cuvântului, după cum pe munte dumnezeirea Cuvântului a preaslăvit, printr-o lumină dumnezeiască, trupul cel unit cu El". Împărtăsirea de această frumuseţe adusă de lumina necreată nu este de fapt decât împărtăşirea personală de Hristos, prin Duhul Sfânt, în lumina Tatălui: "Precum este soarele pentru cei ce trăiesc şi văd după simţire, tot aşa este Hristos Dumnezeu pentru cei ce trăiesc şi văd după Duhul şi nu au nevoie de o altă lumină aceia care prin vedere dumnezeiască au ajuns să fie chipuri dumnezeieşti, căci El şi nu altul le este lumină".