„Rugăciunea uneşte sufletul cu Dumnezeu“

Cuviosul Teolipt al Filadelfiei este considerat drept unul dintre învăţătorii spirituali ai Sfântului Grigorie Palama. Cultura sa duhovnicească bogată şi experienţa duhovnicească profundă a scrierilor sale însă au trecut mai mult neobservate până în prezent. Scrierile sale cuprinse în volumul al VII-lea al Filocaliei reprezintă doar o mică parte din manuscrisele păstrate care poartă numele său.

Învăţător al rugăciunii isihaste, tâlcuitor ales al Sfintei Scripturi şi părinte duhovnicesc atent, mitropolitul Teolipt al Filadelfiei merită să fie pomenit între cei mai importanţi reprezentanţi ai isihasmului ortodox.

Unificarea sufletului prin rugăciune

Unul dintre efectele imediate ale rugăciunii constă într-o stare de unificare interioară. Gândurile nu ne mai tulbură atât de mult, mintea şi inima par împăcate una cu alta, duhul nostru se cufundă într-o stare liniştită. Rugăciunea ne unifică părţile disparate de patimi ale sufletului. "Ia aminte la modul rugăciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu depărtează gândurile pătimaşe; căutarea minţii la Dumnezeu alungă înţelesurile lumii; umilinţa sufletului izgoneşte dragostea de trup. Rugăciunea, rostind neîncetat dumnezeiescul nume, se vădeşte ca o conglăsuire şi unire a minţii cu raţiunea şi cu sufletul, "căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Astfel, deci, "rugăciunea, adunând din învrăjbirea prin patimi şi legând între ele şi cu sine cele trei părţi ale sufletului, uneşte sufletul cu Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri" (Sfântul Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti, în: Filocalia, vol. VII, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 54-55). Atunci când mintea noastră se roagă cu stăruinţă, gândurile pătimaşe încep să se îndepărteze. De vreme ce ele sunt doar săgeţi ale demonilor care încearcă să ne sperie sau să ne întoarcă atenţia de la cele sfinte, pot fi contracarate printr-o concentrare adâncă şi nădejdea că Dumnezeu ne aude şi nu ne va lăsa să ne chinuim inutil. Acesta este primul stadiu al rugăciunii. Pe măsură ce înaintăm în rugăciune, înaintăm şi în înţelegere, părăsind încetul cu încetul sensurile exterioare ale lucrurilor. Intrăm astfel în raţiunile ascunse ale evenimentelor din viaţa noastră şi în cele ale lumii în general. Contemplând lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră ne hrănim rugăciunea şi o facem adâncă. Însă pentru a păstra rugăciunea adâncă este necesar să avem umilinţa inimii care ne ajută să trecem cu uşurinţă peste nevoia de comoditate a trupului. Această rugăciune profundă ne unifică în cele din urmă interior şi ne uneşte cu Dumnezeu. Doar uniţi interior prin rugăciune putem să simţim şi să gustăm apropierea de Cel Care este Unul în trei Persoane.

Roadele rugăciunii

Unificarea interioară nu este singurul rod bogat al rugăciunii. "şRugăciuneaţ întâi şterge din suflet ruşinea păcatului prin chipurile virtuţii, apoi, zugrăvind iarăşi frumuseţea trăsăturilor dumnezeieşti prin sfânta cunoştinţă dobândită la vremea ei, înfăţişează sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul îndată cunoaşte pe Făcătorul său, căci "în ziua în care Te voi chema, iată am cunoscut că Dumnezeul meu eşti Tu". Dar e şi cunoscut de Dumnezeu, căci zice: "A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui" (2 Timotei 2, 9). Cunoaşte pe Dumnezeu pentru curăţia chipului, căci tot chipul tinde spre model şi este legat de el; şi e cunoscut pentru asemănarea prin virtuţi, căci prin aceasta are şi cunoştinţa lui Dumnezeu şi este cunoscut de Dumnezeu" (ibid., p. 55). Dispariţia păcatelor şi a imaginilor păcătoase din suflet nu se face doar printr-o ştergere care nu pune nimic în locul lor. Sufletul uman nu poate rămâne într-o stare de indiferenţă sau ignoranţă. El are nevoie de sădirea virtuţilor care îl conduc apoi spre unirea îndumnezeitoare cu Cel care l-a creat. Cunoaşterea lui Dumnezeu este cea care zugrăveşte în noi trăsăturile dumnezeieşti, făcându-ne asemenea cu Dumnezeu şi ridicându-ne la împlinirea noastră ca fii ai Săi.

Importanţa citirii pentru revigorarea rugăciunii

Însă nici o persoană nu poate păstra aceeaşi intensitate a rugăciunii atât timp cât aceasta nu este susţinută de harul Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Teolipt al Filadelfiei îndeamnă la revigorarea rugăciunii prin citirea cărţilor duhovniceşti. "Iar când te vezi slăbind în rugăciune, foloseşte o carte şi, luând aminte la citire, primeşte cunoştinţa. Nu trece peste cuvinte grăbit. Descoase-le cu cugetarea şi adună-le în vistieria minţii. Pe urmă gândeşte la cele citite, ca să ţi se îndulcească cugetarea din înţelegere şi să-ţi rămână neuitate cele citite. Prin aceasta ţi se va aprinde inima de cugetările dumnezeieşti. "În cugetarea mea, zice, se va aprinde foc (Psalmi 38, 4). Căci precum mâncarea îndulceşte gustul când e subţiată prin dinţi, aşa şi cuvintele dumnezeieşti, întorcându-se mereu în suflet, îmbogăţesc înţelegerea şi o înveselesc. "Cât de dulci sunt cuvintele Tale pentru gâtlejul meu". Ia în inima ta cuvintele evanghelice şi poveţele fericiţilor părinţi, cercetează vieţile lor, ca să poţi cugeta la ele în timpul nopţii. În felul acesta, când cugetarea ţi se va osteni de rugăciune, o vei reînnoi prin citire şi gândire la cuvintele dumnezeieşti şi o vei face şi mai sârguincioasă la rugăciune" (ibid., pp. 57-58). După cum observă Sfântul Teolipt al Filadelfiei, citirea duhovnicească trebuie făcută fără grabă, astfel încât mintea să poată reţine cu uşurinţă elementele noi şi să poată ulterior să pătrundă înţelesurile adânci aflate în ele. Înţelegerea duhovnicească sporeşte atunci când putem să intrăm în tainele subţiri ale textelor sfinte. Rugăciunea se hrăneşte din citire, aşa cum spunea Sfântul Isaac Sirul, dar şi citirea se hrăneşte din rugăciune. De aceea, profităm de prilej pentru a vă îndemna ca, ori de câte ori citiţi Sfânta Scriptură sau alte texte binecuvântate, să rostiţi o scurtă rugăciune înainte astfel încât Dumnezeu să vă ofere putere de înţelegere. Citirea duhovnicească se deosebeşte de cea ştiinţifică. Nu avem nevoie de creioane, foi de hârtie, rezumate, în principiu, ci doar de o inimă smerită şi curată, unde înţelesul cuvintelor citite să poată rodi şi să aducă într-adevăr o îmbunătăţire a vieţii noastre duhovniceşti.

Profunzimea rugăciunii

În încheierea acestui material dorim să includem comentariul părintelui Dumitru Stăniloae la fragmentele citate mai sus. Acest fragment se concentrează în special asupra unificării interioare generate de rugăciune şi a unirii îndumnezeitoare a sufletului cu Dumnezeu: "Rugăciunea unifică cele trei puteri ale sufletului sfâşiate prin patimi. Ea nu e numai a minţii, sau numai a raţiunii care defineşte în intuiţia totală a prezenţei lui Dumnezeu proprie minţii, sau numai a inimii care trăieşte cu simţirea această prezenţă. Având un caracter complex, rugăciunea e singurul mijloc de unificare a sufletului. Şi numai astfel unificat şi devenit capabil să trăiască realitatea de bogăţie complexă a lui Dumnezeu, sufletul poate sesiza prezenţa lui Dumnezeu şi se poate uni cu El. Sau invers: rugăciunea are puterea să unifice sufletul, pentru că se uneşte cu Dumnezeu Cel atotcomplex, dar unul în această bogăţie complexă, cu Dumnezeu, Care e o unitate întreită: Mintea, Logosul, şi Duhul vieţii sau Tatăl, Fiul (Cuvântul) în care Tatăl sau Mintea Se revelează, şi Duhul Sfânt, în care Tatăl şi Fiul Se unesc în iubire" (ibid., p. 55).

Încheiem cu un nou îndemn: de fiecare dată când aveţi ocazia să lecturaţi textele filocalice, nu treceţi cu vederea bogatele comentarii ale părintelui Dumitru Stăniloae, deoarece puteţi ajunge la concluzia deloc exagerată că textele sfinte prezentate se extind prin aceste comentarii până în prezent, asemenea ramurilor noi ale unui copac bătrân care rămân verzi şi proaspete în ciuda trunchiului vechi care le poartă...