Vremea pocăinței

Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăință, Zece cuvântări la Postul Mare, Editura Cartea Ortodoxă Bucureşti, 2010, pp. 92, 97

„Motivele pentru care omul trebuie să caute îndreptarea vieţii din timp prin pocăinţă, adică prin întoarcerea la dreptate, de la care s-a abătut, sunt: mai întâi, setea de mântuire şi, în al doilea rând, frica de moarte. Vremea vieţii noastre nu este nesfârşită, căci vine moartea ca un fur noaptea (1 Tesaloniceni 5, 2, 4). In acelaşi timp, deprinderea păcatului poate să ne facă neputincioşi pentru pocăinţă, ceea ce trebuie să ne înfricoşeze pe noi foarte. Obişnuinţa păcatului, care ia locul firii în om prin repetarea lui neîncetată, devine atât de puternică, încât omul nu mai poate lupta împotriva acesteia, fiindcă puterea ei s-a extins şi asupra legii firii. (...) Dacă deci nu ne vom pocăi cât timp avem prilejul, va veni poate o vreme când vom dori să ne pocăim, dar nu vom putea. Da, fraţi creştini, nu vom putea, fiindcă pocăinţa nu este numai fapta voinţei omului, nu, nicidecum, nu! Ci şi a dumnezeiescului har. Cel care este părăsit de Dumnezeu, acela nu poate singur să se pocăiască, fiindcă trebuie să conştientizeze bine faptul că nu deţine el singur puterea pentru pocăinţă, ci este necesar şi harul, în conlucrare cu el. Căci nu este de ajuns cheia voinţei pentru a deschide uşile pocăinţei, ci şi cheia harului.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XLIII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, pp. 106-107

„Dacă nu ne apucăm acum, cât mai suntem încă în arenă, de ostenelile virtuții, dacă nu fugim acum de mrejele păcatului, mai târziu degeaba ne învinuim, când pocăința nu mai este de folos. Câtă vreme mai suntem în viața de aici, este cu putință să avem câștig de pe urma pocăinței, să ne curățim păcatele de mai înainte și să ne învrednicim de iubirea de oameni a Stăpânului; dar dacă lăsăm să treacă timpul acesta și suntem smulși dintr-odată de aici, nici un folos nu vom avea de ne vom căi atunci. Și ca să vezi că așa este, ascultă pe profetul care spune: În iad cine se va mărturisi Ție? (Psalmul 6, 5). (...) Nu este nimeni acolo, spune profetul, nici frate, nici tată, nici mamă, care să scoată din munci pe cel pe care trândăvia lui l-a aruncat acolo. Dar pentru ce vorbesc eu de frate, de tată sau de mamă? Nici chiar drepții, care au multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, nu ne vor putea ajuta cu ceva atunci, dacă ne trândăvim acum. Chiar dacă vor veni Noe, Iov și Daniil, nu vor mântui pe fiii și fiicele lor (Iezechiel 14, 20). Uită-te cât de grozavă e amenințarea și de ce drepți vorbește profetul! Aceștia, pe vremea lor, au mai mântuit pe alții. Noe a mântuit pe femeia și pe fiii lui, când potopul acela înfricoșător a venit pe lume, Iov la fel a fost și el pricina mântuirii altora, iar Daniil a smuls pe mulți de la moarte, când barbarul acela, dorind lucruri mai presus de firea omenească, a încercat să ucidă pe caldei, pe magi și pe gazarieni. Ca să nu socotim cumva că în veacul ce va să fie vor mai fi unele ca acestea, că cei virtuoși adică și cei care au îndrăznire înaintea lui Dumnezeu vor putea scăpa de pedepsele de acolo pe cei dragi lor care au dus aici pe pământ o viață păcătoasă.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Despre înălțarea minții, 11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 319

„Să ne aducem aminte de păcatele noastre, dar să nu deznădăjduim de mântuire. Pentru că și acesta este un vicleșug al celui viclean; acesta ne amintește de păcatele noastre (nu pentru a ne pocăi), ci pentru a ne duce la deznădejde. Noi, însă, zicem că dacă Domnul, venind (în lume), a fost doctorul orbilor, al surzilor și al paraliticilor, că dacă pe morți care de mult putreziseră i-a înviat, cu atât mai mult va vindeca orbirea minții, slăbiciunea sufletului și surzenia inimii (noastre). Pentru că nimeni altul n-a creat sufletul, afară de cel ce a creat trupul. Și dacă El a arătat atâta bunăvoință față de lucrurile cele pieritoare și stricăcioase, cu cât mai mult va arăta bunăvoință față de sufletul cel nemuritor, care bolește de boala răutății și care i se roagă (neîncetat)?”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia VI, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 86

„De obicei Dumnezeu nu-Și întoarce atât de mult fața de la cei ce păcătuiesc, cât de la cei ce nu se pocăiesc după ce-au păcătuit.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XLI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 498-499

„Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbești mie de o lăcomie măsurată, ci gândește-te că și pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiți. Și pocăiește-te! Cine nu ocărăște? Dar și ocara te aruncă în iad (Matei 5, 22). Cine n-a vorbit de rău în ascuns pe semenul său? Dar și vorbitul de rău te lipsește de Împărăția cerurilor. Cine nu s-a mândrit? Dar și omul mândru este mai necurat decât toți. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioși? Dar și acesta a săvârșit adulter (Matei 5, 28). Cine nu s-a mâniat pe fratele său în zadar? Dar și acesta este vinovat sinedriului (Matei 5, 22). Cine n-a jurat? Dar și jurământul este de la cel rău (Matei 5, 34-37). Cine n-a jurat strâmb? Dar și jurământul strâmb e mai mult decât de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Dar și acesta a căzut din adevărata robie, cea întru Hristos (Matei 6, 24). Pot să numesc și alte păcate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns și acestea și îndestulătoare să ducă la pocăință pe un om care nu are inima de piatră și nu-i cu totul nesimțit.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXVII, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 775

„Rău este să nu alegi de la început binele; dar mai mare e răul când nici nu vrei să te schimbi. Aceasta mai cu seamă îi face răi pe mulți oameni. Eu văd că și acum sunt unii care suferă de această nesimțire vrednică de osândă. Nimeni să nu mai fie așa, ci chiar de-ar fi căzut în cel mai mare păcat, să nu deznădăjduiască de schimbarea lui în bine. Îi este ușor să se ridice chiar din adâncurile răutății.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)