Sfaturi către tineri

Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXII-a către tineri, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 16, pp. 318-319

„Copii, noi gândim că viața aceasta omenească n-are absolut nici o valoare și nu socotim, nici nu numim în general «bine» ceva a cărui folosință se limitează la această viață pământească (cf. Coloseni 3, 2)! Nici faima strămoșilor, nici puterea trupului, nici frumu­se­țea, nici măreția, nici cinstea dată de toți oamenii, nici chiar dem­nitatea de împărat, în sfârșit, nimic din ceea ce poate fi numit de oameni «mare» nu socotim că e vred­nic de dorit și nici nu-i admirăm pe cei ce-l au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe și facem totul pentru pregătirea celeilalte vieți (cf. Matei 6, 33).

Susținem că trebuie să iubim și să urmărim cu toată puterea cele ce ne pot folosi la pregătirea vieții aceleia, iar pe cele care nu țintesc spre ea să le trecem cu vederea, ca unele fără de valoare. Care este această viață, unde și cum o vom trăi sunt întrebări la care n-am să răspund acum, pe de o parte fiindcă s-ar cere un timp mai lung decât cel de față, iar pe de alta fiindcă ar trebui să am ascultători mai în vârs­tă decât voi. Poate că v-aș arăta-o îndeajuns spunându-vă doar atât că, dacă cineva ar aduna cu mintea și ar strânge la un loc toată fericirea de când există oameni, ar găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătățile acelei vieți; ci, dimpotrivă, toate bunurile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile celeilalte lumi; și sunt tot atât de departe unele de altele, pe cât sunt umbra și visul de lucrurile reale. Sau, mai degrabă, ca să mă folosesc de un exemplu mai potrivit, pe cât e mai de preț tuturor sufletul decât trupul, pe atât este și deosebirea dintre cele două vieți.

Spre viața aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc prin cuvintele lor pline de taină. Dar, fiindcă din pricina vârstei voastre nu e cu putință să pricepeți adâncimea înțelesului Sfintei Scripturi, până atunci să ne exercităm dinainte ochiul sufletului, ca în umbră și oglindă (cf. I Corinteni 13, 12), cu alte învățături ce nu se deosebesc cu totul de ale noastre, imi­tându-i pe soldații care fac exerciții de luptă pe câmpul de instrucție: aceștia, antrenându-și mâinile și picioarele, dobândesc o deosebită dibăcie, primind astfel în lupte răsplata jocurilor lor. Ei bine, și noi trebuie să ne gândim că ne găsim în fața unei lupte, cea mai de seamă dintre toate luptele, pentru a cărei pregătire suntem datori să facem și să îndurăm tot ce ne stă în putință și să stăm de vorbă și cu poeții și cu scriitorii și cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. Prin urmare, (...) tot așa și noi, dacă vrem ca slava binelui să rămână în noi neștearsă, să ne inițiem mai întâi în scrierile profane, iar mai apoi vom înțelege și învățăturile cele sfinte și de taină. Și, după ce ne-am obișnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile și spre lumina lui.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)