Și nu ne duce pe noi în ispită

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii „Tatăl nostru”, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 388-389

„Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Scriptura arată prin acestea că acela ce nu iartă desăvârșit celor ce i-au greșit și nu-și înfățișează lui Dumnezeu inima curată de orice supărare, strălucind de lumina împăcării cu aproapele, nu va dobândi darul celor cerute și va fi predat ispitei și celui rău, după o dreaptă judecată, ca să învețe că numai așa se curățește de păcate, dacă scoate din el supărările împotriva altora. «Ispită» numește aici legea păcatului, pe care n-a avut-o primul om când a venit la existență; iar «cel rău» este diavolul, care a amestecat în firea oamenilor această lege și l-a convins pe om, prin amăgire, să-și mute dorința sufletului de la ceea ce este îngăduit la ceea ce este oprit și să se abată spre călcarea poruncii dumnezeiești, al cărei efect a fost pierderea nestricăciunii dăruite lui după har. Sau, iarăși, «ispită» numește aici consimțirea de bunăvoie a sufletului cu patimile trupului; iar «cel rău» e modul în care dispoziția pătimașă se preface în faptă. Judecătorul cel drept nu va izbăvi de nici una dintre acestea pe cel ce nu iartă greșelile celor care i-au greșit, chiar dacă cere aceasta cu vorba prin rugăciune. Ba chiar îngăduie ca acesta să fie întinat de legea păcatului și părăsește pe cel învârtoșat și aspru la inimă, ca să fie luat în stăpânire de cel rău, ca unul ce a ales mai bine patimile de necinste, al căror semănător este diavolul, decât firea, al cărei Făcător este Dumnezeu. Nu-l împiedică să consimtă de bunăvoie cu patimile trupului, nici nu-l izbăvește de chipul în care dispoziția împătimită de ele se preface în faptă, deoarece acela, socotind de mai mică însemnătate firea decât patimile inconsistente, a ignorat, în ardoarea pentru ele, rațiunea firii. Căci, dacă s-ar fi lăsat mișcat de ea, ar fi cunoscut ce este legea firii și ce este tirania patimilor, care nu s-a născut din fire, ci s-a adăugat prin libera alegere a voii”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIX, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 255-256

„În aceste cuvinte, Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră și ne potolește trufia, învățându-ne să fugim de lupte și să nu le căutăm. Așa victoria ne va fi mai strălucită, iar înfrângerea diavolului mai rușinoasă. Când suntem târâți în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar, dacă nu suntem chemați, să stăm liniștiți și să așteptăm timpul luptelor, ca să arătăm și că nu umblăm după slavă deșartă și că suntem cura­joși.

Cel rău este numit aici diavolul. Domnul ne poruncește să purtăm cu el război neîmpăcat și ne arată că diavolul nu-i prin fire așa. Că răutatea nu vine de la fire, ci de la voință. Diavolul este numit prin excelență așa din pricina covârși­toarei lui răutăți și pentru că duce cu noi război neîmpăcat, fără ca noi să-l fi nedreptățit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: Izbă­vește-ne de cei răi, ci: de cel rău, învățându-ne să nu purtăm ură semenilor noștri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol, pentru că el este pricina tuturor relelor.

Așadar, după ce prin amintirea dușmanului nostru ne-a pregătit de luptă și ne-a stârpit toată trândăvia, ne dă iarăși curaj și ne ridică gândurile, amintindu-ne de Împăratul sub Care suntem rânduiți și arătând că El este mai puternic decât toți, spunând: Că a Ta este Împărăția și puterea și slava. Deci, dacă a Lui este Împă­răția, nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este nimeni care să I se împotrivească și cu care să împartă stăpânirea.

Când spune: A Ta este Împără­ția, Hristos arată că și diavolul, care se luptă cu noi, este supus lui Dumnezeu.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)