Sfântul Ioan Casian, Convorbirile, XII, Despre neprihană, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 517-518 „Cu cât cineva va înainta în pacea și răbdarea inimii, cu atât va avea
Smereniei îi stă bine în tovărășie cu dragostea
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XXV-lea, 144, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 304-305
„Sunt însă unii care se smeresc încă și mai mult pentru aceste daruri de la Dumnezeu, socotindu-se nevrednici de o asemenea avuție și simțindu-se așa ca și cum datoria lor ar spori pe fiecare zi.
Aceasta e smerenia, aceasta e fericirea, aceasta-i răsplata cea mai aleasă.
Când vei vedea ori auzi spunându-se că cineva a câștigat în scurt timp cea mai înaltă nepătimire, să fii încredințat că el a călătorit pe cărarea cea fericită și scurtă a smereniei, nu pe altă cale. Dragostea și smerenia fac împreună o sfântă pereche; aceea înalță (Matei 23, 12), iar aceasta nu-i lasă niciodată pe cei înălțați să cadă.
Alta este căința, alta cunoașterea de sine și alta smerenia. Căința este rodul căderii în păcat; cel ce se căiește și stă fără încredere în cererea sa în fața lui Dumnezeu, cu lăudată îndrăzneală, acela se sprijină ca un om pocăit pe toiagul nădejdii. Cunoașterea de sine este o cunoaștere temeinică a propriilor sale apucături și o amintire netulburată de gânduri deșarte și pricepere a greșelilor sale, chiar ușoare. Smerenia e o didahie înțelegătoare a lui Hristos (Matei 11, 29), găzduită duhovnicește în inima celor vrednici ca într-o vistierie de care nu te poți apropia prin cuvinte materiale.
Cel care spune că simte în sine întreaga mireasmă a acestui balsam, dar că, în același timp, se lasă mișcat (chiar și pentru o clipă) de laude, acela, dacă nu cunoaște duhoarea cea urâtă a acelor cuvinte de laudă, să nu se amăgească, s-a înșelat! Nu nouă, Doamne, nu nouă se cuvine laudă.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)