Spovedania şi psihoterapia: două căi de regăsire a sufletului

Omul modern, din ce în ce mai îndepărtat de Dumnezeu, deşi se numeşte în continuare creştin, nu are nevoie doar de inovaţii moderne şi lipsite de har pentru vindecarea sufletului, ci şi de Sfintele Taine, prezente dintotdeauna în viaţa Bisericii şi a celor credincioşi şi care întotdeauna au întărit şi vindecat pe cele neputincioase ale acestei lumi.

Încercăm să răspundem la întrebarea care este diferenţa între Sfânta Spovedanie şi consultaţia la psiholog. Ioan Bunea, spune în Psihologia rugăciunii,  că „spovedania este superioară unei consultaţii la psiholog prin faptul că un duhovnic nu numai că te ascultă, ci te şi iartă, această posibilitate existând prin faptul că este prezent harul, ca asistent şi lucrător prin această taină“. 

Iertarea are darul de a linişti sufletul omului zguduit de frământări şi neputinţe, iar ca ultim efect, de data aceasta medical, aşezarea în buna rânduială a sistemului nervos, deranjat de toate faptele neconforme cu firea, pe care noi le numim păcate. De aceea, am putea spune că un creştin care are un duhovnic are şi o viaţă şi trăire mult mai aşezate şi mai pline de siguranţă. Întrebat dacă spovedania nu se suprapune peste confesiunea în faţa psihologului, preotul susţine că cele două sunt total diferite. Psihologul Teodora Fericean spune că oamenii apelează la terapeut în special când suferă o depresie sau au probleme la care nu găsesc nici o soluţie şi au nevoie de ajutor. „În România imaginea psihologului nu este încă foarte bine clarificată. Oamenii apelează la noi în situaţii disperate, după momente traumatizante. Ca psiholog, îi ajut să vadă problema şi altfel, şi le ofer o îndrumare etică. Preotul oferă, pe lângă îndrumare etică, şi îndrumare spirituală, având un atu faţă de noi psihologii. Din păcate, imaginea preotului începe să scadă în ţara noastră“, susţine psihologul. Teodora Fericean este convinsă că în câţiva ani românii vor apela mult mai des la psiholog, la fel cum se întâmplă deja în Occident, unde psihologul este un personaj foarte important în viaţa celor din clasa de mijloc.

Efectele psihologice ale Spovedaniei

Căderea omului are şi consecinţe psihologice, adică ea s-a reprezentat şi în universul psihic al omului, însă vindecarea de această vinovăţie trebuie integrată în cadrul întregului proces terapeutic al Bisericii. Dacă vinovăţia nu este integrată în cadrul procesului terapeutic al Bisericii, atunci aceasta nu poate fi abordată dintr-o perspectivă ortodoxă. În general, putem susţine ca iertarea păcatelor are o dublă accepţiune. Prima este acţiunea terapeutică de a ne elibera mintea de dominaţia logicii şi a patimilor şi, după aceea, luminarea ei de harul lui Dumnezeu, care se face de către omul „plin de har“, posesorul unor experienţe duhovniceşti personale. Aceasta este lucrarea principală a duhovnicului. „A doua este rugăciunea de iertare, care este dată de episcop în principal, şi apoi de preoţii cărora episcopul le-a dat posibilitatea să săvârşească Taina Sfintei Spovedanii“, spune Ioan Bunea. Acest fapt arată oficializarea terapiei şi reintrarea creştinului în viaţa Bisericii. Totdeauna precedă prima accepţiune a Spovedaniei şi apoi urmează cea de-a doua. De asemenea, este de la sine înţeles faptul că terapia continuă şi după spovedanie. Mărturisirea făcută în minte creează străpungerea, iar străpungerea mângâie inima omului. Dincolo de acestea, spovedania este ştiinţa nestăvilită şi se desăvârşeşte în atmosfera metaniei. Tânguirea inimii este cea care produce „uitarea firii“. Chiar şi dacă bunul nostru judecător ne porunceşte să ne spovedim în faţa tuturor, trebuie s-o facem, pentru că principiul fundamental al terapiei este acela potrivit căruia traumele care sunt mărturisite se vindecă.

Procesul terapeutic

Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani. În cazul de faţă, este esenţial ca omul să se deschidă, să nu se închidă în sine. În limbajul bisericesc spunem că, atunci când omul ştie să se deschidă spre Dumnezeu prin duhovnic, poate îndepărta multe boli sufleteşti, chiar şi nebunia.  Simţim valoarea spovedaniei în practică. Un păcat care există în noi ne oboseşte şi trupeşte. Atunci când păcătuim, trăim chiar şi starea de neputinţă a trupului. Când ne hotărâm să ne spovedim, atunci începe procesul terapeutic. Atunci liniştea va inunda sufletul şi trupul. Însă, desigur, spovedania pe care o facem trebuie să fie una corectă. Nu trebuie ca omul să se ruşineze, ci mai curând să învingă ruşinea ce vine din păcat şi din dezgolirea lui. În momentul descoperirii rănilor interioare duhovnicului, omul trebuie să semene în comportament, la înfăţişare şi la cugetare cu un condamnat. Este firesc să simtă cineva ruşine când e vorba să-şi spovedească rana sufletească, însă trebuie să şi-o învingă. Dar, „nu-ţi ascunde ruşinea ta“, ne îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul, căci imediat după relatare, după arătarea păcatelor, vine liniştea interioară. Se păstrează în tradiţia patericală o povestire cu un oarecare monah invitat. Când s-a hotărât să-şi mărturisească gândul acesta doctorului duhovnicesc, scriindu-l pe hârtie, atunci s-a vindecat imediat. Şi el însuşi mărturiseşte că „n-a ieşit din chilia Bătrânului înainte de a se fi mistuit patima“. Aceasta vădeşte adevărul că spovedania nu este doar o strădanie omenească, ci ea se lucrează prin puterea lui Dumnezeu. Sufletul este vindecat totdeauna prin mijlocirea harului dumnezeiesc. Nici postul, nici privegherea nu pot fi foarte mult de folos, dacă nu sunt legate cu mărturisirea. Mărturisirea scoate la suprafaţă toate cele nevăzute ale sufletului, iar acest lucru trebuie să ne mişte, pe de o parte, la osândirea de sine, iar pe de altă la recunoştinţă faţă de medicul duhovnicesc. De multe ori, patimile cele ticăloase ale sufletului nu se vindecă imediat după spovedanie. E nevoie de multă luptă şi de o mare pustnicie, pentru ca sufletul să se elibereze de patimi. În mod esenţial, iertarea păcatelor nu este o spovedanie formală pe care o facem, cel mai probabil, sub mari presiuni psihologice, ci este eliberarea de patimi.  Acela care nu s-a eliberat de patimi prin harul lui Hristos, „nu a dobândit încă iertarea“, spune Sfântul Talasie Libianul. După cum un bolnav care suferă de multă vreme de o boală trupească nu poate dobândi sănătatea „într-o singură clipă“, „aşa nu pot fi biruite patimile sau patima dintr-o dată“, ne arată Sfântul Ioan Scărarul.

Preot şi terapeut

Principala diferenţă între preoţi şi psihologi este că, relaţionând cu un preot, relaţionezi indirect cu o altă entitate, iar mărturisirea greşelilor, nu numai că îţi dă o senzaţie de eliberare, ci şi speranţa că vei fi iertat. Condiţia este să regreţi cu adevărat. Un preot se poate dovedi a fi şi un foarte bun sfătuitor, nu numai în relaţia cu Biserica, ci şi în general. Aţi fi surprinşi câte bătălii sau afaceri s-au câştigat prin urmarea sfatului preoţilor. Dacă ne amintim de preotesele din Grecia Antică, atunci ştim că ele erau vizitate de războinici şi regi pentru a fi sfătuiţi sau pentru a li se prezice viitorul. Druizii, vechi preoţi ai popoarelor celtice, deţineau un rol extrem de important în societate. Iulius Cezar susţinea că druizii aveau rol de judecători şi că erau scutiţi de la stagiul militar şi plata taxelor. Pentru români, în special pentru comunităţile din mediul rural, preotul are un rol aproape la fel de important ca primarul, alături de educator fiind liantul moral al societăţii.  Rolul preotului în societate este surprins şi în romanul lui Liviu Rebreanu, Ion, unde preotul Belciug este autoritatea morală supremă a satului. El sfătuieşte, convinge sau mustră oamenii care-i cer ajutorul sau care se abat de la normele morale. Părintele Trandafir din nuvela Popa Tanda, scrisă de Ioan Slavici, este un alt exemplu la fel de grăitor. Revenind la preoţi şi psihologi, nu e nimic ruşinos în a face apel la ei. Este chiar sănătos pentru trup şi suflet. În România încă există ideea preconcepută conform căreia eşti bun de internat la nebuni dacă frecventezi psihologul. Din contră, ai şanse mult mai mari să ajungi acolo dacă refuzi să utilizezi una din aceste două variante ajutătoare. Este mai bine să îţi recunoşti şi mărturiseşti greşelile decât să le închizi în tine.