Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Ținerea de minte a răului

Ținerea de minte a răului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Data: 06 Apr, 2021

Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Cuvântul XVIII, 1-2, în Filocalia (2009), vol. 12, pp. 136-137

„Preasfântul Apostol a poruncit fiilor săi, zicând: Domnul este aproape. Nu vă împovărați cu nici o grijă. Ci întru toate, prin rugăciune și cerere, cu mulțumire să fie arătate cererile voastre lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu va stăpâni în inimile voastre (Filipeni 4, 5-7). Iar în Evanghelia după Marcu, Domnul spune ucenicilor: Iertați toate păcatele greșiților voștri, ca și vouă să vă ierte Tatăl vostru (Matei 6, 14). Înfricoșător este cuvântul Domnului: de nu-ți vezi inima curată față de toți, să nu ceri nimic de la Dumnezeu, căci îi aduci ocară, odată ce, fiind păcătos și având vreo supărare față de omul asemenea ție, spui Celui ce cunoaște inimile: „Iartă-mi păcatele mele”. Unul ca acesta nu se roagă cu mintea, ci cu buzele, întru neștiință. Fiindcă cel ce voiește cu adevărat să se roage lui Dumnezeu cu mintea, în Duhul Sfânt și cu inima curată, își cercetează, îna­inte de a se ruga, inima de este neîmpovărată de vreo grijă față de orice om sau nu. Iar dacă nu o face, se amăgește pe sine. Căci, în acest caz, nu este cine să-l asculte pe el, pentru că nu mintea lui se roagă, ci împlinește o obișnuință a orelor de canon. Dar cel ce voiește să lucreze în chip curat își va cerceta întâi mintea, ce are în ea. Astfel, de zici: „Miluiește-mă”, milu­iește-l și tu pe cel ce te roagă, iar de zici: „Iartă-mă”, iartă și tu, nevrednicul. Iar de zici: „Nu-Ți aduce aminte de păcatele mele”, nici tu să nu refuzi să ierți păcatele aproapelui tău. Și dacă zici: „Nu-Ți aduce aminte de relele pe care le-am făcut, fie cu voia, fie silit”, deși nu e silă -, nu trebuie să gândești ceva împotriva vreunui om. De n-ai ajuns să faci acestea, în zadar te rogi. Căci Dumnezeu nu te va asculta, după Scripturi, când ceri: „Iartă-mă!” Spui iarăși în rugăciunea ta, după Evanghelia de la Matei (6, 12): Și ne iartă nouă greșelile noastre, ca și noi să iertăm greșiților noștri (cf. și Luca 11,4), iar în cea după Marcu (11, 25) se spune: De veți ierta oamenilor păcatele lor, va ierta Tatăl vostru Cel din ceruri.

Ți-am dat ție toată iubirea mea, ca să faci întâi tu ceea ce voiești să ți se facă de către Dumnezeu. Și, făcând aceasta, te vei elibera, pe măsura în care ai făcut-o aceasta cu oamenii. Căci, dacă ai cu­ră­țit inima ta față de toată făptura, neți­nând minte răul vreuneia, trebuie să păzești ceea ce ți-a spus. Căci Dumnezeu ți-a spus un lucru adevărat, și nu numai cuvinte ale limbii. De aceea, tot omul se leagă el însuși pe sine de gheenă și se dezleagă, căci nimic nu e mai rigid (mai hotărât) ca voința, fie în aplecarea spre moarte, fie spre viață. Fericiți sunt deci cei ce au iubit viața veșnică, că nu se vor ciocni de nimic. Căci lupta este întru osteneală și în sudoarea ascunsă a inimii față de gândul care te apasă, ca să nu lase săgeata lui să-ți rănească inima. Iar, în acest caz, osteneala ta va consta în a o vindeca, de nu, vei avea păcatele tale stând totdeauna înaintea ta.”

(Pr. Narcis Stupcanu)