Trupul creștinilor după moarte și cinstirea moaștelor sfinților

Dacă în Biserică venerăm moaștele sfinților, aceasta este pentru că, în virtutea harului primit la botez și a conlucrării cu el de-a lun­gul vieții pământești, tru­pul lor, la fel ca și Trupul Mântuitorului datorită Întru­pării, a fost sfințit, pătruns de energiile ne­create ale Duhului Sfânt, Care a revelat pe Tabor îndumnezeirea Trupului lui Hristos. Acelaşi Duh va transfigura deplin și trupul creștinilor în momentul celei de-a Doua Veniri și a Învierii de obște. El încă de la botez pătrunde trupul lor, precum și ră­mășițele lor pământești. Întreaga Tradiție a Bisericii a mărturisit acest lucru dintotdeauna.

Cu certitudine, doar creștinii a căror sfințenie a fost recunoscută de Biserică prin canonizare pot fi obiectul unui cult oficial, însă nici creștinii adormiți în prietenia cu Dumnezeu nu sunt lipsiți de prezența Duhului Sfânt, garant al învierii lor în ziua cea de apoi.

Credința ne învață că, întrupându‑Se, Cuvântul a asumat atât un suflet, cât și un trup omenesc. Acest suflet și acest trup nu constituie o persoană umană, ci sunt sufletul și trupul Cuvântului, altfel spus, natura umană asumată de unica Persoană dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu.

Această unire ipostatică, ce există din primul moment al conceperii naturii umane a lui Hristos în pântecele Fecioarei Maria, este indestructibilă, nici moartea însăși neputând‑o desface. În moarte, în timpul celor trei zile care au precedat slăvita Înviere a lui Hristos, sufletul și trupul Său au fost separate, trupul a fost privat de viața biologică, însă nici sufletul, nici trupul Său nu au fost separate de natura Sa dumnezeiască. Trupul Său, în moarte, rămânea unit cu natura Sa divină; el rămânea trupul Fiului lui Dumnezeu, păstrând astfel în el energia necreată a Duhu­lui Sfânt, chezășia Învierii Sale.

„Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”

Aceste date teologice ne invită să reflectăm asupra condiției trupurilor creștinilor după moarte. Există cu certitudine o diferență fundamentală față de Persoana lui Hristos. Fiecare creștin este o persoană umană, în timp ce Hristos este Unul dintre cele trei ipostasuri consubstanțiale care constituie Sfânta Treime. Botezându‑se, creștinul a devenit un mădular al lui Hristos Cel înviat, însă rămânând totodată o persoană umană, un ipostas uman. În virtutea sfințirii sale baptismale, sufletul și trupul său au fost altoite pe trupul slăvit și înviat al lui Hristos, care‑l umple de lumina vieții sale dumne­zeiești, adică de energiile necreate ale Duhului Sfânt. Cu toate acestea, el nu a devenit o persoană divină, ci a fost altoit pe acest Trup înviat al lui Hristos, iar de acum înainte, dacă a consimțit și cooperat de bunăvoie cu acesta, dacă a acceptat să nu se mai lase condus de propriul „eu”, este pătruns, impregnat de energiile Duhului Sfânt, precum fierul roșu sau cărbunele încins sunt penetrate de foc.

În el și prin el lucrează Hristos și Duhul Său de acum înainte, bineînțeles dacă acesta consimte la aceasta. De fiecare dată când acționează conform voinței dumnezeiești, renunțând la orice voie proprie divergentă, poate să spună într‑adevăr, precum Sfântul Apostol Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Aceasta se întâmplă atunci când creștinul exersează virtuțile în cel mai mic detaliu al vieții sale cotidiene: iubirea de Dumnezeu și de aproapele, smerenia, răbdarea, bunătatea, încrederea în ceilalți, cumpătarea etc. De altminteri, doar așa poate el să primească puterea de a trăi cu adevărat „în Hristos”, ca un creștin autentic. Dacă rămâne și acționează de unul singur, toate acestea îi sunt imposibile, inaccesibile, dacă însă el este unit astfel cu Hristos, toate acestea îi devin posibile.

Creștinul este numit cu adevărat „mădular al lui Hristos” și „templu al Duhului Sfânt” datorită acestei „altoiri” la Hristos Cel înviat și consecințelor acesteia. Aceste apelative se referă atât la trupul său, cât și la sufletul său, condiția aceasta neputând fi distrusă decât printr‑o ruptură voluntară de Hristos, prin păcatul grav, de moarte. Dar ce putem spune despre moarte?

Foarte des spunem că trupul unui răposat merită atenție și respect pentru că el „a fost” templul Duhului Sfânt. Ca și cum ar fi ceva de domeniul trecutului, în prezent el nemaifiind decât un conglomerat de elemente chimice, puțin praf, lipsit de orice realitate duhovnicească; atunci n‑ar mai trebui să sperăm la nici o Înviere. Cu certitudine, trupul separat de suflet până la înviere nu mai poate lucra „divino‑uman”. Omul este însă alcătuit în mod esențial dintr‑un suflet și un trup, el nu devine niciodată un „suflet pur”: o legătură rămâne între rămășițele sale pământești și sufletul său. Rămășițele acestea rămân trupul acelei persoane umane, fiind chemate să învieze în Ziua cea de Apoi. Deși nu mai este animat de suflet, trupul nu este mai puțin sfințit dacă creștinul respectiv a murit într‑o stare de prietenie cu Dumnezeu, fără să aibă vreun păcat de moarte nemărturisit. El rămâne chiar și în moarte templu al Duhului Sfânt. Acest fapt reprezintă ra­țiunea cinstirii moaștelor sfin­ților și cauza puterii lor de a săvârși minuni. Acesta este și motivul cinstirilor liturgice care îi sunt aduse potrivit tradiției autentice a Bisericii. Potrivit credinței noastre, ele sunt cu ade­vărat cărbuni încinși, pă­trunși de focul necreat al Dumne­zeirii.

Da, trupul unui creștin „care a adormit” merită o cinstire infinită. Și el este, potrivit credinței creștine, un cărbune încins, pătruns de focul dumnezeirii. La fel cum în mormânt trupul lui Hristos nu era separat de natura Sa dumnezeiască, tot așa − păstrând proporțiile − trupul unui creștin fidel botezului său nu este separat de Sfântul Duh în mormânt, căci este templu al Acestuia.

Este adevărat că doar o decizie a Bisericii (o „canonizare”) poate să ne dea certitudinea că un anume creștin a murit cu adevărat în prietenia lui Dumnezeu și că‑i putem așadar acorda un cult precum unui sfânt. Este nevoie aici de prudență. Rămâne însă de precizat faptul că locul mormintelor creștine nu este un „centru funerar”, ci un „cimitir” (kimitérion), adică un „dormitor comun”, în care, în timp ce sufletele sunt cufundate în lumina fără sfârșit a lui Dumnezeu, care este Dragoste, „trupurile sfinte”, cum obișnuiam în trecut să spunem, așteaptă în pace slăvita deșteptare a învierii.

Venerarea moaștelor sfinților

Cinstirea moaștelor sfinților este la fel de veche ca și recunoașterea de către Biserică a sfințeniei unora dintre membrii săi. În istorisirea martiriului Sfântului Policarp (relatare care a fost trimisă de credincioșii din Smirna Bisericilor din Asia la un an după sfârșitul mucenicesc) − și nu este singura mărturie −, citim că Sfântul Policarp a fost ars de viu, însă trupul său nu a fost distrus în întregime. Iată ce putem citi la finalul acestei scrisori legat de martiriul sfântului: „După martiriul său, păgânii au vrut să ardă complet trupul său, căci mai rămăseseră câteva resturi. Văzând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului Policarp în mijloc, cum e obiceiul lor, l‑a ars. În acest chip, noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul, și le‑am așezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm și noi acolo, după putință, cu bucurie și veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a nașterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârșit lupta înaintea noastră, cât și pentru deprinderea și pregătirea celor care trebuie să lupte în viitor” (Actele Martirice. Martiriul Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, PSB, vol. 11, § XVIII, 1‑3, p. 33).

Creștinii din Smirna au strâns cu cuviință rămășițele pământești ale lui Policarp. Pentru a le cinsti, ei le‑au păstrat într‑un fel de catacombă sau criptă a martirilor, pentru a sărbători în fiecare an, prin săvârșirea Sfintei Euharistii, aniversarea muceniciei sale. Făceau aceasta pentru a‑i pregăti pe membrii comunității să sufere ei înșiși martiriul, căci se aflau în plină epocă a persecuțiilor.

În pragul secolului al IV‑lea, odată cu împăratul Constantin, persecuțiile au încetat. Acest împărat a acordat creștinilor libertatea de cult, el însuși convertindu‑se la creștinism; condiția comunităților creștine s‑a schimbat așadar cu totul.

„În sfinţi, Dumnezeu își manifestă divinitatea și desăvârşirea”

Despre cultul sfintelor moaște găsim în învățătura unui episcop al galilor din secolul al IV‑lea, Sfântul Victriciu de Rouen. El a fost aproape contemporan cu Sfântul Martin de Tours; era cu mai mult de zece ani mai tânăr decât acesta din urmă. S‑a născut probabil către anul 330 și a adormit în Domnul la începutul secolului al V‑lea, fiind contemporan cu majoritatea marilor sfinți din secolul al IV‑lea. Ajuns episcop de Rouen, el a evanghelizat nordul Franței, regiunea Boulonnais, precum și regiunile vecine. Sfântul Victriciu coresponda cu toți sfinții din Occident din a doua jumătate a secolului al IV‑lea. El întreținea o cores­pon­dență cu Sfântul Paulin de Nola, cu Sfântul Ambrozie de Milan, cu Fericitul Ieronim și, prin cel din urmă, cu Orientul creștin. Toți acești sfinți se cu­noșteau reciproc, între ei existând o relație constantă. În afara persecuțiilor de la sfârșitul secolului al II‑lea, n‑au existat persecuții foarte violente în Galia, deci mai puțini mucenici ca în alte părți, astfel că galii erau avizi să obțină moaște din alte părți ale creștinătății. În două rânduri, Sfântul Victriciu a avut marea bucurie să primească un întreg ansamblu de moaște din Italia, găzduirea lor fiind o mare împlinire pentru Biserica din Rouen.

Vederea moaștelor îl face să izbucnească în lacrimi, într‑o revărsare de bucurie. Această primire de sfinte moaște, care a avut un răsunet atât de mare în Biserică, l‑a făcut pe Sfântul Victriciu să scrie tratatul Despre slăvirea Sfinților, care este cu precădere un tratat despre cinstirea sfintelor moaște. Foarte interesant pentru noi este faptul că avem o mulțime de mărturii despre cinstirea sfintelor moaște în Biserica veche, însă nu posedăm nici un tratat din epoca patristică care să fie consacrat anume temei cinstirii sfintelor moaște, cel puțin înainte de controversa din 406 dintre Fericitul Ieronim și Vigilanțiu. Din epoca mai târzie a împăraților ico­noclaști din Constantinopol, care au luptat împotriva cinstirii icoanelor, avem texte importante despre cinstirea icoanelor, mai ales cele ale Sfântului Ioan Damaschin și ale Sfântului Teodor Studitul. Despre cinstirea sfintelor moaște nu avem nici un tratat dedicat exclusiv acesteia, ci numai nenumărate mărturii legate de practica Bisericii.

În acest tratat, Sfântul Victriciu începe prin a‑i elogia pe cre­din­cioșii din Rouen, invitându‑i apoi să‑i cinstească pe musafiri, − pe sfinții care veniseră să „locuiască” la Rouen prin moaștele lor −, făcând metanii, rugăciuni și cântând imnuri în cinstea lor. „Sfinții alcătuiesc o mare familie; toți sunt una între ei și cu Mântuitorul, Care i‑a așezat pe propriul Lui tron. În ei Dumnezeu își manifestă divinitatea și desăvârşirea; ceea ce Dumnezeu posedă prin natură, ei au prin adopție, iată de ce ei manifestă o putere nelimitată, iar această putere o au atât cele mai mici părticele, cât și trupurile
întregi.”

Poate să ne mire faptul că multe dintre moaștele care sunt păstrate cu mare cinste în atâtea biserici sunt cel mai adesea foarte mici, dar aceasta este tocmai pentru că exista conștiința că oriunde se găsește o părticică din moaștele unui sfânt, există prezența duhovnicească a sfântului însuși.

Oamenii nu sunt ca nişte pietre într‑o grămadă

Ceea ce Sfântul Victriciu ținea cu tot dinadinsul să demonstreze este faptul că cea mai mică părticică din moaștele unui sfânt păstrează o virtute dumnezeiască. Pentru aceasta, el a recurs la o serie de dovezi și de asemănări precum cele scrise în sânul naturii.

„Tot trupul omenesc provine din carnea lui Adam; umanitatea este așadar una din punct de vedere corporal, ea există astfel în mod inseparabil, duhovnicește și trupește, căci noi suntem cuprinși în Hristos, iar Duhul Sfânt locuiește în fiecare dintre noi.”

Sfântul Victriciu rezumă astfel într‑o frază unul dintre punctele fundamentale ale învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii: natura umană este una. Oamenii nu sunt ca niște pietre într‑o grămadă. Între persoanele umane există, prin natura umană pe care o posedă, un fel de consubstan­țialitate. Pe de altă parte, atunci când suntem botezați în Hristos, atunci când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său înviate, în acel moment Duhul Sfânt pe care‑L primim ne unește și mai strâns într‑un singur Trup, care este Trupul lui Hristos. Prin Trupul înviat al lui Hristos noi primim Focul dumnezeiesc care‑l pătrunde și îl transfigurează, iar această energie divină ne lipește astfel de El, face din noi mădulare ale Sale, animându‑ne pe toți prin același Duh al Trupului Său înviat. Aceasta face că noi toți suntem mădulare ale ace­luiași trup și că acolo unde este prezent unul dintre mădulare, într‑un fel este prezent întreg Trupul. Noi toți suntem un singur Trup, care este Trupul lui Hristos.

Așadar, umanitatea este spiritual una, prin natură într‑un fel, dar mai ales în Hristos, căci noi toți suntem cuprinși în Hristos, iar Duhul Sfânt locuiește în fiecare dintre noi. Este remarcabil de văzut cum un episcop al unei regiuni îndepărtate a galilor oferă, legat de cuprinderea noastră în Hristos, o învățătură la fel de clară ca și Sfântul Chiril de Alexandria un veac mai târziu.

Sfântul Victriciu conchide: „Același Duh divin care îi însuflețește pe sfinți pe pământ și în Cer este o realitate indivizibilă. Acolo unde El este, se găsește întreg. Deci, dacă El este întreg în trupul sfinților, la fel este și în fiecare părticică din trupul lor. Virtutea divină care lucrează în și prin sfinți lucrează, prin urmare, în cea mai mică părticică din moaștele lor.”

Este foarte interesant lucrul acesta, pentru că demonstrează că în secolul al IV‑lea, printre gali, găsim deja ceea ce va fi în centrul învățăturii Sfântului Grigorie Palama din secolul al XIV‑lea, când el învață că energia dumnezeiască a Duhului Sfânt nu sfințește doar sufletele, ci și trupurile. Acesta va fi unul dintre punctele esențiale ale învățăturii Sfântului Grigorie Palama. Vorbind despre Schimbarea la Față a lui Hristos, el afirmă că Trupul lui Hristos și veșmintele Sale strălucesc ca zăpada, însă strălucesc de Lumina necreată a Duhului Sfânt. Hristos nu străluminează de o lumină creată: Lumina Taborului este o manifestare a Duhului Sfânt, care nu pătrunde doar sufletele, ci și trupurile, la fel cum aceasta se va manifesta în toți cei aleși în momentul învierii finale, la sfârșitul veacurilor.

Prin moaştele lor, Sfinții Apostoli și mucenicii vin la noi cu toate virtuțile lor

Să revenim la Sfântul Victriciu. El continuă:

„Apostolii și sfinții, prin minunea unei taine venite de la Duhul Sfânt, prin jertfa trupului lor, prin darul sângelui lor, prin sacrificiul suferințelor lor, au fost ridicați pe tronul Mântuitorului: «Când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, a spus el, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel» (Matei 19, 28). La fel cum nu este nimic care să‑i deosebească pe ei de Hristos, totul le este comun în adevăr și dumnezeire: în Hristos prin natură, în sfinți prin adopție. Dacă fiii sunt ca unul singur, moștenirea este comună. Dacă moștenirea este comună, comună este și veșnicia; sfinții au fost, prin victoria lor, răsplătiți cu nemurirea, se înțelege așadar că autoritatea voințelor divină și umană nu este divizată, ci unită. Scriptura mai spune: «Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, [...] Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime» (Ioan 17, 21, 23).”

Sfântul Victriciu continuă, vorbind despre mucenici:

„În afara privilegiului dumnezeirii, în afara naturii dumnezeirii, nu există nimic care să distingă Treimea de ceea ce sfinții au primit prin har, ei au primit cu adevărat Viața dumnezeiască; sângele lor, după mucenicie, arde de darul îndumnezeirii.”

Apoi, episcopul de Rouen adaugă în discursul său:

„Dumnezeu s‑a răspândit pretutindeni, lumina Sa se împarte fără să sufere vreo pierdere. În fiecare parte, El este întreg, în orice sens, în orice privință, în orice suflet, El nu poate așadar să nu fie desăvârşit în Apostoli, El care este desăvârşit în toate.

Dacă Dumnezeu este autorul a toate, El care a ridicat din neant acest vas spiritual care sunt mădularele, corpul fiecărui sfânt, de ce n‑ar fi putut El să transforme în substanța Luminii Sale un corp viu și ca pătruns de sfânta taină a sângelui? Noi știm că îngerii sunt plini de Duhul Sfânt și înflăcărați de slava dumnezeiască; așadar, dacă sângele (mucenicului) este în trup, iar sângele însuși este amestecat cu această înflăcărare supremă, nu este nici o îndoială că cei fericiți constituie o singură inimă cu toate. Fie ca aceste moaște ale drepților să nu ne facă să cădem în eroarea cea vulgară, să fim bine convinși că aceste resturi sfinte ale Apostolilor și ale mucenicilor, oricât de mici ar fi ele, conțin fructul autentic (veritas) al tuturor suferințelor lor trupești, adică acel ceva de care s‑au învrednicit prin mucenicia lor, și să strigăm din toată credința noastră că în aceste moaște nu este nimic care să fie aproximativ, căci acolo unde virtutea este întreagă, acolo mădularele sunt întregi. Carnea este amestecată, spunem noi, în esența sângelui, iar Duhul curge din aceeași roșeață a sângelui, dar a primit de la Cuvântul această râvnă înflăcărată. Dacă este așa, este foarte sigur că Sfinții Apostoli și mucenicii noștri au venit la noi cu toate virtuțile lor.”

(Le corps des chrétiens dans la mort et la vénération des reliques des saints, Archimandrite Placide Deseille, Higou­mène du Monastère Saint‑Antoine‑le‑Grand, în rev. Buisson Ardent, n° 22, Cerf, 2016. Traducere și adaptare de Ionuț Aurelian Marinescu)