Valoarea conştiinţei în viaţa duhovnicească

Învăţăturile avvei Dorotei denotă un simţ al realului, precum şi grija de a rămâne simpli şi profund autentici atât în învăţătură, cât şi în viaţă. El leagă efortul omului spre desăvârşire de relaţia lui cu Hristos şi de urmarea lui Hristos, arătând că viaţa noastră trebuie să fie un Paşte continuu. De asemenea, el evidenţiază locul central al conştiinţei în viaţa duhovnicească şi valoarea ei pentru mântuire.

Despre avva Dorotei se ştie că s-a născut pe la începutul secolului al VI-lea, în Antiohia, bucurându-se de o educaţie aleasă şi având anumite cunoştinţe medicale. Timp de 15 ani, mai exact până în 535, a stat într-o mănăstire la sud de Gaza, împreună cu avva Varsanufie şi avva Ioan, avându-l ca stareţ pe Serid. Aici a primit mai întâi sarcina de portar, de primitor al străinilor şi de conducător al bolniţei zidite cu cheltuiala fratelui său după trup. Pe lângă aceasta, deşi era foarte tânăr pentru o astfel de ascultare, a primit grija conducerii duhovniceşti a fraţilor din mănăstire. Toate acestea le făcea cu multă râvnă, în ciuda problemelor de sănătate cu care se confrunta. Îşi dorea o viaţă modestă, ascunsă, contemplativă. Odată cu moartea lui Ioan şi a lui Serid, Dorotei s-a retras de aici,

construind o mănăstire în apropierea acesteia. În calitate de întâistătător a ţinut mai multe conferinţe duhovniceşti, care au fost publicate mai târziu de către unul dintre ascultători sub numele de ,,Învăţături". Acestea au fost strânse la un loc de un călugăr din Mănăstirea Studion din Constantinopol şi publicate apoi în Migne, împreună cu opt epistole scurte. Învăţăturile avvei Dorotei s-au bucurat de o mare autoritate între monahi, datorită sfaturilor practice scrise într-un limbaj accesibil tuturor, dar şi pentru analizele virtuţilor, patimilor şi stărilor sufleteşti. Este de remarcat că avva Dorotei citează de câteva ori ca autoritate pe Evagrie, ceea ce denotă faptul că până la condamnarea ca origenist (la Sinodul V Ecumenic din anul 553), acesta se bucura în unele cercuri de o mare preţuire. Învăţăturile lui Dorotei au fost traduse şi în româneşte, iar traducerea a fost îndreptată de episcopul Filaret al Râmnicului şi tipărită în 1784, la tipografia acelei episcopii (Filocalia, vol. IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 409- 411).

Particularităţile operei

Învăţăturile avvei Dorotei se caracterizează printr-o o spontaneitate care nu se mai găseşte în nici o altă scriere duhovnicească din epoca Părinţilor. Ele ,,nu sunt scrieri", sunt ,,cuvinte vii" ale unui mare povăţuitor duhovnicesc. De asemenea, remarcăm în aceste ,,cuvinte" un simţ al realului, precum şi grija de a rămâne autentici în învăţătură ca şi în viaţă (Filocalia, vol. IX, p. 414). Cu toate că merge pe linia învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, el nu este un simplu compilator, ci are un stil propriu, dând dovadă de mare putere de sinteză, de desprindere a trăsăturilor dominante ale spiritualităţii creştine. Toată nevoinţa omului este, din perspectiva sa, legată de taina Paştelui. Viaţa noastră trebuie să fie un Paşte în acţiune, o trecere de la păcat la virtute, de la pământ la cer, ca o participare la taina morţii şi învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Există în învăţăturile avvei Dorotei un mare optimism, arătând că şi noi îl putem birui pe diavol, atât timp cât marele vrăjmaş a fost biruit prin moartea lui Hristos. Răul nu are putere prea mare de existenţă şi nici de lucrare, decât în măsura în care îi permitem noi (Filocalia, vol. IX, p. 415).

,,Dulceaţa de a fi cu Dumnezeu"

Conştiinţa a ceea ce suntem cu adevărat şi a modului cum putem dobândi viaţa veşnică are nevoie de trezvie sau, altfel spus, de o continuă luare-aminte. Cu alte cuvinte, este nevoie de un efort susţinut pentru a fi atenţi la tot ceea ce gândim şi facem, astfel încât să putem evita orice ni s-ar părea că este favorabil vieţii noastre, dar, în fond, nu este. Prin conştiinţa de sine distingem binele de rău şi ocolim răul. Ca şi Sfântul Ioan Scărarul, avva Dorotei nu vorbeşte prea mult despre treptele supreme ale urcuşului spre Dumnezeu şi nici despre trăirea în Dumnezeu dincolo de orice patimă. Amândoi dau sfaturi cu privire la parcurgerea cu succes a drumului spre acea stare. Experienţa lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă numai din descrierile altora, ci se cunoaşte cu adevărat numai atunci când se dobândeşte de către cei care ajung la capătul urcuşului. De aceea, el vorbeşte despre ,,dulceaţa de a fi cu Dumnezeu", de o ,,gustare" a Lui, ceea ce înseamnă că numai prin experienţă se cunoaşte bucuria întâlnirii cu Dumnezeu şi a trăirii în El.

O definiţie a conştiinţei

Din perspectiva avvei Dorotei, conştiinţa este sădită în om de către Dumnezeu. Aceasta luminează deplin mintea şi o ajută să facă distincţia între bine şi rău. Astfel, în conştiinţă, omenescul se întâlneşte cu dumnezeiescul. Prin ea, omul vorbeşte cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu şi răspunde lui Dumnezeu. De altfel, în poruncile şi mustrările de caracter absolut ale conştiinţei se reflectă poruncile şi mustrările lui Dumnezeu. Conştiinţa şi raţiunea se condiţionează reciproc în lucrarea lor, de aceea, ele nu pot fi separate. Astfel, raţiunea se află în strânsă legătură cu conştiinţa, deoarece adevărul se cere sesizat de o raţiune întipărită în conştiinţă. ,,Când a făcut Dumnezeu pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte şi luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea şi arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numeşte conştiinţă, şi ea este legea firii lui" (Filocalia, vol. IX, pp. 444-445).

Păzirea curată a conştiinţei

Prin conştiinţă, noi vedem propriu-zis faţa noastră, deoarece o vedem în lumina lui Dumnezeu, singura care o luminează. Când abaterile noastre de pe calea care ne conduce spre Dumnezeu nu sunt prea mari, ne vedem mustraţi de conştiinţă. Dar când am înaintat mult în păcate, conştiinţa este acoperită sau glasul ei este astupat pentru o anumită vreme şi, în anumite situaţii, chiar pentru totdeauna. Cu toate acestea, ea nu poate fi astupată definitiv, iar glasul ei se aude adeseori pe neaşteptate de sub povara grea care o apasă, uneori însă, fără a ne mai putea da puterea să ne îndreptăm. ,,Căci, când conştiinţa noastră ne spune să facem aceasta şi să dispreţuim glasul ei, şi iarăşi ne spune şi nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, şi nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara aşezată asupra ei. Ci ca un sfeşnic ce luceşte printr-o ceaţă începe să ne arate lucrurile în chip mai afumat, mai întunecos, şi aşa, datorită înaintării păcatului, nimenea nu-şi mai poate vedea limpede faţa sa, ci ca într-o apă turburată de multe gunoaie" (Filocalia, vol. IX, pp. 445- 446). Nu putem ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu până ce nu ne eliberăm conştiinţa de răul făcut cuiva sau faţă de Dumnezeu. Părinţii spun că monahul nu trebuie să-şi lase niciodată conştiinţa să-l chinuiasă în nici un fel. Deci, este nevoie mereu să ne păzim conştiinţa curată pentru a nu cădea în primejdie. Trebuie precizat că păzirea conştiinţei este de trei feluri: păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. A ne păzi conştiinţa faţă de Dumnezeu înseamnă a preţui poruncile Lui în orice circumstanţe. Păzirea conştiinţei faţă de aproapele înseamnă să fim atenţi cu cei din jurul nostru şi să evităm orice lucru sau cuvânt care i-ar putea răni. Avva Dorotei subliniază faptul că putem răni aproapele chiar şi cu înfăţişarea sau cu privirea. Nu în ultimul rând, păzirea conştiinţei faţă de lucruri stă în a nu se folosi cineva rău de un lucru, a-l strica sau a-l arunca, ci chiar de vede vreunul aruncat, oricât de neînsemnat ar fi, să-l adune şi să-l pună la locul lui.