Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Vestitul dogmatist al Bisericii Ortodoxe

Vestitul dogmatist al Bisericii Ortodoxe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Dragoș Mihai Olteanu - 02 Sep, 2010

Sfântul Ioan Damaschin este unul dintre cei mai însemnaţi teologi şi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. În teologie, Sfântul Ioan a fost un adevărat creator, nu în sensul că a creat noţiuni doctrinare noi, ci pentru faptul că el a realizat cea mai desăvârşită sinteză doctrinară a învăţăturii Bisericii Ortodoxe. Spirit echilibrat şi sistematic, el nu este un simplu compilator, deoarece regândeşte într-o formă unitară ceea ce fusese prezentat în mod dispersat, dând coerenţă, cursivitate şi concizie structurilor doctrinare.

S-a născut în jurul anului 675 la Damasc, în Siria, ca fiu al lui Sergiu, sfetnic al califilor din acel oraş, care ştia să se folosească de poziţia sa în favoarea creştinilor. Ioan s-a bucurat de o educaţie aleasă, având drept tutore pe un anume călugăr Cosma, venit din Italia, şi pe care Sergiu l-a răscumpărat din robie. După moartea tatălui său, Ioan a ocupat aceeaşi funcţie până în 718, când califul Omar al II-lea, pornind o persecuţie împotriva creştinilor, le-a interzis acestora orice funcţie în statul mahomedan. Împărţind averile săracilor, Sfântul Ioan s-a retras la Mănăstirea "Sfântul Sava" de lângă Ierusalim. A fost hirotonit preot de patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului, care l-a însărcinat să predice în Biserica Învierii din Cetatea Sfântă.

Un mare apărător al icoanelor

La apelul patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei cuvântări în sprijinul icoanelor: "Tratate împotriva celor care atacă sfintele icoane". Aici, Sfântul Ioan arată faptul că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a avut chip omenesc, iar icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri deosebit de importante: educativ, estetic, adică de împodobire a sfintelor lăcaşuri, cultic, însoţind slujbele bisericeşti, şi haric, prin mijlocirea harurilor Sfintei Treimi către credincioşi. Sfântul Ioan nu s-a mulţumit numai cu scrisul, ci a luptat pe toate căile. A luat parte la sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali, unde a avut un rol principal, dând cele mai grele lovituri acestei erezii. Acesta este motivul pentru care sinodul iconoclast din 754 aruncă asupra sa patru anateme, pe când asupra patriarhului Gherman al Constantinopolului şi asupra lui Gheorghe din Cipru numai câte una. Ca răsplată pentru dăruirea sa jertfelnică în apărarea sfintelor icoane, el va fi reabilitat, alături de ceilalţi doi, la Sinodul VII ecumenic de la Niceea, din 787.

O intensă activitate teologică

Activitatea de teolog a Sfântului Ioan nu s-a manifestat numai în scrierile despre icoane, ci şi în multe alte lucrări de mare însemnătate. Cea mai vestită operă a sa este trilogia "Izvorul cunoştinţei". Prima parte este intitulată "Capitolele filozofice", având drept conţinut principal o ontologie aristotelică, a doua parte, "Despre erezii", cuprinde o expunere a ereziilor de până la el, iar a treia parte şi cea mai importantă, cuprinde sub titlul "Expunerea exactă a credinţei ortodoxe", dogmatica Bisericii creştine. Ea este expunerea clasică a învăţăturii de credinţă a Bisericii, autoritatea de necontestat pe care se vor întemeia în toate timpurile teologii ortodocşi. Ceea ce dă autoritate acestei dogmatici nu este originalitatea de gândire a autorului, ci felul admirabil cum a reuşit să concentreze şi să sistematizeze învăţătura Sfinţilor Părinţi în ceea ce au ei comun şi unanim. Spiritul echilibrat şi sistematic al Sfântului Ioan Damaschin se arată în faptul că a ştiut să aleagă din abundenţa gândirii patristice numai acele definiţii care îşi câştigaseră o circulaţie mai generală, lăsând deoparte detaliile şi analizele prea adânci (Filocalia, vol. IV, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 166).

Tot de la Sfântul Ioan ne-au rămas alte scrieri cu conţinut dogmatic, Octoihul aflat în uz până în zilele noastre, omilii, comentarii la epistolele pauline şi cântări bisericeşti, precum şi câteva scrieri ascetice, cum sunt: "Despre sfintele posturi", "Despre cele opt duhuri ale răutăţii" - cele opt patimi, cu referire deosebită la viaţa monahală, "Despre virtuţi şi păcate", înrudită cu cea dinainte, dar adresată unor cercuri mai largi. Este considerat "ultimul părinte bisericesc". A trecut la Domnul în anul 749 la Mănăstirea "Sfântul Sava".

"Cuvânt minunat şi de suflet folositor"

În această lucrare ascetică, pe care o găsim şi în "Filocalia greacă", Sfântul Ioan ne învaţă că trupul şi sufletul omului au simţuri şi virtuţi corespunzătoare fiecăruia dintre ele. Astfel, cinci sunt ale trupului şi cinci ale sufletului. Simţurile sufleteşti, pe care înţelepţii le numesc puteri, sunt: mintea, cugetarea, părerea, închipuirea şi simţirea, iar cele trupeşti: vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul. Principalele virtuţi sufleteşti sunt: bărbăţia, prudenţa, cumpătarea şi dreptatea, iar ele dau naştere altor virtuţi, cum sunt: credinţa, dragostea, nădejdea, smerenia, rugăciunea, blândeţea, îndelunga răbdare, simplitatea, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi altele. Virtuţile trupeşti îl duc pe om la înaintarea în smerenie şi nepătimire. Dintre acestea amintim: înfrânarea, postul, foamea, setea, privegherea, plecarea deasă a genunchilor, mulţumirea cu o singură haină, sărăcia sau nevoinţa trupească. "Toate acestea sunt cât se poate de necesare şi de folositoare atunci când trupul e sănătos şi tulburat de patimi trupeşti. Iar dacă e neputincios şi cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit, acestea nu sunt aşa de necesare, întrucât sfânta smerenie şi rugăciunea întregesc toate". Sfântul Ioan ne vorbeşte şi despre patimi, care ajung să ne stăpânească sufletul şi trupul, dacă nu ştim să le îndepărtăm prin post şi rugăciune. Aşadar, nimeni nu poate ajunge la măsura nici unei virtuţi dacă nu se îndeletniceşte cu milostenia, înfrânarea, rugăciunea şi postul. Iar toate acestea trebuie să fie mereu prezente în viaţa noastră, nu numai pe o perioadă determinată, însă "mai mare decât toate virtuţile este dreapta socoteală, care este împărăteasa şi virtutea virtuţilor".

Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului

Vorbindu-ne despre gândurile pătimaşe în care sunt cuprinse toate păcatele, Sfântul Ioan Damaschin, pe lângă enumerarea acestora, ne lămureşte şi în privinţa fiecăruia, învăţându-ne cum trebuie să le înlăturăm din viaţa noastră. Astfel, aceste gânduri, opt la număr, sunt: gândul lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei. Chiar dacă nu depinde de noi faptul că ele ne tulbură sau nu, totuşi, trebuie să fim atenţi pentru ca acestea să nu prindă rădăcină în sufletele noastre. Sfântul Ioan face şi o diferenţiere între momeală, însoţire, luptă, patimă, învoire, robire şi lucrare. Momeala este gândul sădit de cel rău în sufletul nostru, însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş şi preocuparea cu el, iar patima se naşte din însoţire şi este deprinderea cu gândul respectiv. Lupta este împotrivirea cugetării, fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie la învoire, cum zice Apostolul: "Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; şi aceştia se împotrivesc unul altuia" (Galateni V, 17). Luarea în robie este ducerea fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată şi îndelungă obişnuinţă. Învoirea este consimţirea cu patima în gând, iar lucrarea reprezintă însăşi împlinirea cu fapta a gândului pătimaş încuviinţat.

Aşadar, cel care cugetă nepătimaş de la bun început sau se împotriveşte cu îndârjire oricărei momeli a tăiat deodată toate patimile care l-ar putea înrobi.