Sf. Cuv. Auxentie, Maron şi Avraam (Sâmbăta celor adormiţi - Moşii de iarnă)

Sfântul Cuvios Auxentie (†470) a fost fiul lui Ada persul, fiind ostaş vestit în Constantinopol în vremea domniei împăratului Teodosie al II-lea (408-450). Cunoscând pe Cuviosul Marcian şi pe Ioan monahul, dar şi pe alţi bărbaţi temători de Dumnezeu şi sihaştri, mergea adesea cu ei noaptea la rugăciune. Dorind viaţă sihăstrească, s-a lepădat de slava lumească şi s-a făcut ostaş al Împăratului Hristos, devenind călugăr. A fost hirotonit diacon şi apoi preot, „primind slujirea să izgonească pe diavoli din oameni” (Proloagele). Pentru aceasta era slăvit în Constantinopol. Dorind o viaţă liniştită, a părăsit Constantinopolul şi a mers în muntele Oxia, care mai târziu a fost numit după numele său. Sfântul Auxentie iubea mult acest munte, pentru liniştea şi singurătatea lui. Cuviosul a fost descoperit de nişte păstori, care l-au făcut cunoscut, de aceea mulţi oameni au început să-l caute pentru diferite nevoi şi pentru vindecare trupească şi sufletească. Cuviosul avea darul de la Dumnezeu să vindece orice boală cu rugăciunile sale. La darurile pe care le avea se adaugă şi cel al înainte-vederii. Oameni binevoitori i-au zidit o chilie pe vârful muntelui, în care Cuviosul s-a închis, tămăduind oamenii printr-o fereastră mică. Ucenicii săi împărţeau săracilor darurile pe care le primea de la cei pe care-i tămăduise. Sfântul Auxentie vindeca orbi, leproşi, îndrăciţi, paralizaţi, fiind un bărbat puternic în faptă şi în cuvânt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporului. Cuviosul a luat parte la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451, fiind tratat cu multă cinste, pentru că era un stâlp al dreptei credinţe. După sinod s-a întors în chilia sa, unde aducea mult folos lumii prin viaţa sa îmbunătăţită şi mai ales prin „învăţăturile cele grăitoare de Dumnezeu”, pe care le primeau toţi cei care veneau la dânsul. Prin rugăciunile sale ajuta pe mulţi oameni şi tămăduia pe toţi cei care-i cereau ajutorul. Într-o noapte, pe când se afla în rugăciune în chilia sa, a văzut călătorind spre cer sufletul Sfântului Simeon Stâlpnicul. A vestit pe ucenicii săi, care cercetând au confirmat ceea ce văzuse Cuviosul. Vieţuind cu dreaptă credinţă şi plin de evlavie, pe mulţi aducându-i pe calea mântuirii, în vremea împăratului Leon I (457-474), la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.

Anul acesta, ziua de 14 februarie cade în sâmbăta ce precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, când facem pomenirea tuturor celor adormiţi. Această zi este numită Sâmbăta celor adormiţi - Moşii de iarnă. Sinaxarul zilei din Triod ne spune că facem „azi pomenirea sufletelor, pentru că mâine se prăznuieşte a doua venire a lui Hristos; prin aceasta Biserica înduplecă pe Înfricoşătorul şi Dreptul Judecător, ca să aibă faţă de suflete obişnuita Sa milă şi să le aşeze întru desfătarea cea făgăduită”. Astăzi, în Sâmbăta celor adormiţi - Moşii de iarnă, ne rugăm pentru toţi cei care au adormit în Domnul, inclusiv pentru cei care nu mai au pe nimeni să-i pomenească. Triodul precizează că acum îi pomenim şi pe cei care au murit pe neaşteptate şi nu au avut pe nimeni să le facă „slujba şi pomenirea rânduită”. Aici sunt numiţi cei care au murit „pe mare, în munţi neumblaţi, în prăpăstii, în crăpăturile pământului, de ciumă, de foamete, în războaie, de foc, de ger şi de alte felurite morţi”. Biserica se îngrijește de pomenirea tuturor celor care au trecut la Domnul pentru ca aceştia să ajungă să se bucure de fericirea Raiului. În această sâmbătă îi pomenim pe cei adormiţi pentru ca prin milostenia pe care o facem pentru ei, Preasfânta Treime să-i sălăşluiască în Împărăţia cerurilor. Este modul nostru de a ne arăta atât iubirea pentru cei trecuţi din această viaţă, cât mai ales credinţa noastră în înviere şi viaţă veşnică.