Sfântul Mucenic Caliopie (†304) a trăit pe vremea împăratului Maximian (286- 305) şi era din Perga Pamfiliei. Mama sa, Teoclia, l-a crescut în dreapta credinţă şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În timpul prigoanei împotriva creştinilor, el dorea să îndure chinuri pentru mărturisirea lui Hristos. „Văzând Caliopie urgia ce se abătuse asupra creştinilor, s-a înfăţişat de bună voie înaintea dregătorului Maxim, în cetatea Pompeiopole din Cilicia, şi a mărturisit că se închină lui Hristos, cu toate că ştia ce vifor de mânie avea să stârnească asupra sa. Drept aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu cel viu, a îndurat bătăi, a fost tras pe roată şi ars pe pântece cu făclii aprinse şi apoi aruncat în temniţa, cu carnea trupului său sfărâmată şi atârnând în bucăţi” (Proloagele). Mama lui i-a fost tot timpul alături întărindu-l în suferinţele îndurate pentru credinţa creştină. Mai-marele cetăţii, văzând că Sfântul Caliopie nu poate fi înduplecat să renunţe la credinţa în Hristos, a ordonat să fie răstignit. „În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, îndurerata maică l-a rugat pe crudul tiran să îngăduie să fie răstignit, dar cu capul în jos, ca fiul ei să-şi arate astfel dragostea şi smerenia faţă de Jertfa Domnului Hristos” (Proloagele). Dregătorul i-a împlinit rugămintea, iar Sfântul Caliopie a fost răstignit a doua zi, în Vinerea Mare, dându-şi sufletul în mâinile Mântuitorului. Când a fost pogorât de pe cruce, mama Sfântului Caliopie a îmbrăţişat trupul fiului ei şi a rugat pe Dumnezeu să nu o despartă de el. După această rugă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată împreună cu fiul ei.
Sf. Cuv. Mc. Fevronia; Sf. Mc. Orentie şi fraţii săi; Sf. Mc. Livia
Sfânta Fevronia îşi ducea viaţa sub canonul unei mănăstiri din cetatea Nisibi, care se afla la graniţa dintre împărăţia perşilor şi cea a romanilor. În acea mănăstire se făcuse monahie Fevronia pe când avea 20 de ani, fiind ea nepoata Cuvioasei Vriena, egumena mănăstirii. Sfânta Fevronia era atât de frumoasă, încât nici zugravii nu ar fi putut picta frumuseţea ei şi le întrecea pe toate surorile sale, atât în nevoinţe, cât şi în înţelepciune, ea fiind înzestrată de Dumnezeu cu o minte ageră. În zilele împăratului Diocleţian (284-305) sosise în acele locuri un mare dregător împărătesc pe care-l chema Selim, iar acesta era mai sângeros decât împăratul în ceea ce-i privea pe creştini. Aflându-se că Selim soseşte la Nisibi, aproape toţi creştinii au fugit de acolo, inclusiv maicile din mănăstirea unde vieţuia fericita Fevronia. Aceasta, bolnavă fiind, a rămas în mănăstire cu maica Vriena şi alte două surori. Dregătorul Selim era însoţit la Nisibi de nepotul său Lisimah. Acesta era scârbit de faptele unchiului său, dar nu îndrăznea să spună ceva, ci în taină se sfătuia cu vărul său, Prim, căpetenia ostaşilor care îl însoţeau pe Selim, ca să se arate cu milă faţă de creştini. Deci, intrând ostaşii lui Selim în mănăstire, au prins-o pe Fevronia şi au dus-o înaintea dregătorului. Acesta a încercat prin diferite făgăduinţe să o facă să se lepede de Hristos, dar nu a reuşit. Pentru aceasta a poruncit ostaşilor să rupă hainele de pe ea, apoi să o întindă în patru părţi, să aprindă foc dedesubt şi să o bată patru oameni cu toiege pe spate. Şi bătând-o cumplit îi curgea sângele din trup, iar carnea sfintei se scurgea în foc. După aceea, Selim a poruncit să o spânzure pe lemn, apoi păgânii i-au tăiat limba, mâinile şi picioarele şi mai pe urmă capul. Văzând acestea, Lisimah a plâns cu amar şi împreună cu vărul său Prim, au crezut şi ei în Hristos-Domnul. Despre Selim, tradiţia ne spune că a înnebunit şi ieşindu-şi din minţi s-a trântit cu capul de un stâlp şi aşa a murit. Lisimah a poruncit celor credincioşi să ia moaştele Sfintei Muceniţe Fevronia şi să le ducă la mănăstirea ei din Nisibi. Şi s-au strâns episcopi, monahi şi mult popor, care au îngropat cu cinste trupul ei, cu laude şi cu cântări.
