Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sf. Cuv. Onufrie cel Mare şi Petru Atonitul (Dezlegare la peşte)
Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350‑400. La început, a stat o vreme într‑o mănăstire cu viaţă de obşte, din părţile Tebaidei, mănăstire ce se afla în pustia numită Ermopole. Chemat însă la viaţa pustnicească, după pilda Sfântului Proroc Ilie şi a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, a ieşit din viaţa de obşte şi a locuit în pustie, nevăzând faţă de om timp de 60 de ani. Pe Sfântul Cuvios Onufrie l‑a aflat marele Pafnutie, care a călătorit în toată pustia ca să cunoască şi să scrie viaţa celor mai mari bărbaţi ai pustiei. Şi umblând el 17 zile prin pustie, şi ajungând la locul unde era Cuviosul Onufrie, a mers Pafnutie la el şi l‑a rugat să‑i povestească viaţa sa. Astfel, Pafnutie cunoscând viaţa Cuviosului Onufrie din însăşi gura sa, a povestit‑o mai pe urmă monahilor dornici de pustnicie. Singurătatea îi pregătise sufletul lui Onufrie pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfânt. Acolo a găsit el pacea inimii şi acele bucurii rupte din bucuria cerească. Trăia din osteneala mâinilor sale, hrănindu‑se din roadele unui smochin din apropiere. Sfântul Onufrie a murit chiar când Pafnutie era cu el, deci l‑a îngropat acolo Pafnutie, şi îndată a văzut prăbuşindu‑se coliba, uscându‑se smochinul şi secând apa izvorului, care erau în preajmă.
