Sf. Cuv. Tit, făcătorul de minuni; Sf. Mc. Amfian şi Edesie

Cuviosul Tit (secolul IX) a trăit pe vremea luptei împotriva sfintelor icoane. Iubind din tinereţe pe Hristos, s-a lepădat de lume şi a intrat într-o mănăstire cu viată de obşte. „Luând îngerescul chip, mergea cu multă răbdare înaintea lui Dumnezeu pe calea cea strâmtă şi cu luptele vieţii călugăreşti” (Proloagele). Era sme­rit şi ascultător, strălucind prin virtuţi şi fapte bune între fraţii din mănăstirea sa, fiind hirotonit preot. El avea dragoste, blândeţe, răbdare şi milă către toţi monahii şi creştinii ce veneau la el, „încât s-a dus vestea despre el în tot ţinutul acela, pentru că era ca o icoană vie de adevărat părinte care învăţa şi prin faptă, şi prin cuvânt. Şi, păzindu-se curat cu trupul şi cu sufletul, era ca un înger al Domnului. Pentru aceasta a ajuns şi făcător de minuni şi stâlp Bisericii s-a arătat în prigoană” (Proloagele). Cuviosul Tit a lăsat creştinilor chip de viaţă adevărată în Hristos şi s-a mutat la Domnul.

Tot astăzi facem pomenirea Sfinţilor Mucenici Amfian şi Edesie (†306). Ei au fost fraţi, având părinţi păgâni. Au deprins învăţătura lumii acesteia la Virit (Beirutul de astăzi). Sfinţii au mers în Cezareea Palestinei, unde l-au găsit pe Sfântul Pamfil, care i-a învăţat dreapta credinţă creştină. „Au primit Botezul şi se îndeletniceau cu citirea cărţilor sfinte şi învăţau ziua şi noaptea legea Domnului” (Proloagele). Partea răsăriteană a Imperiului Roman a ajuns sub conducerea lui Maximian, care a pornit o mare persecuţie împotriva creştinilor. În timpul acestei prigoane au suferit mucenicie mulţi creştini, între care şi Sfântul Amfian, „viteazul tânăr, cu vârsta trupească abia fiind de 20 de ani, dar de 100 de ani cu înţelegerea şi cu mărimea de suflet” (Proloagele). Când au început persecuţiile în Cezareea Palestinei şi toţi cetăţenii erau forţaţi să jertfească idolilor, plin de curaj, Sfântul Amfian a mers în templul păgân unde dregătorul Urban aducea jertfă şi i-a cerut să nu mai facă acest lucru. Sfântul Amfian l-a acuzat pe dregător şi de persecutarea creştinilor pentru credinţa lor în singurul Dumnezeu adevărat. A fost arestat şi supus la chinuri, fiind `spânzurat şi strujit cu unelte ascuţite de fier peste tot trupul, până la oase”, iar apoi a fost „înmuiat în untdelemn, l-au aprins cu foc şi, arzând pătimitorul, se topea ca ceara”. După aceste chinuri, a fost aruncat în temniţă, de unde după trei zile a fost scos, şi pentru că nu s-a lepădat de Hristos, la ordinul dregătorului, a fost aruncat în mare. „Valurile mării, înăl­ţându-se, au scos trupul mu­cenicului afară pe pământ, înaintea porţilor cetăţii” (Proloagele). Acesta a fost sfârşitul muceniceasc al Sfântului Amfian. După martiriul său, au fost arestaţi şi alţi creştini, între care era şi fratele lui, Edesie. Acesta a fost trimis la minele de aramă din Palestina, iar după o vreme a fost dus în Alexandria Egiptului. Aici a luat apărarea creştinilor în faţa dregătorului Ierocle, pe care l-a lovit peste obraz pentru judecata nedreaptă pe care o făcea. A fost luat şi supus la chinuri cumplite, după care l-au înecat în mare. Aşa a luat cununa muceniciei Sfântul Edesie.