Aceşti Sfinţi Apostoli, din cei 70, au fost următori şi ucenici ai Sfântului Apostol Pavel, slujind la răspândirea adevăratei credinţe. Sfinţii Filimon, Arhip şi Apfia lucrau în cetatea Colose din Frigia, iar fericitul Onisim la Roma. Sfântul Arhip este cinstit de Sfântul Pavel cu numele de „împreună oştean cu noi”, precum scrie în Epistola către Filimon, capitolul al 2-lea. În aceeaşi epistolă, Filimon este zugrăvit ca un fiu duhovnicesc şi prieten adus la credinţă de însuşi Apostolul Neamurilor. Sfânta Apfia, soţia lui Filimon, este numită „sora Apfia” datorită vredniciilor ei (Filimon cap. 2). Sfântul Onisim din sclav ajunge Apostol al Domnului şi din răufăcător frate egal în vrednicie cu fostul său stăpân, Filimon.
Sf. Ier. Atanasie şi Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei
Sfântul Atanasie a trăit pe vremea împăratului Constantin (306-337) şi sub ceilalţi împăraţi, până în vremea lui Valens (364-378). Era din cetatea Alexandriei şi după neam era egiptean, dar avea şi unele rădăcini greceşti. Copil fiind, a cunoscut vremea prigoanelor, în timpul cărora voia să mărturisească dreapta credinţă înaintea păgânilor. A crescut învăţând carte cu ajutorul Bisericii şi al poporului, de care era foarte iubit. Era diacon când l-a însoţit pe episcopul său, Sfântul Alexandru al Alexandriei, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde l-a combătut pe ereticul Arie. Ajuns Patriarh al Alexandriei, toată viaţa, Sfântul Atanasie a luptat contra arianismului, a îndurat izgoniri de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta credinţă, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei. La 77 de ani, întors la scaunul său după a 5-a izgonire, Sfântul Atanasie a adormit cu pace în Domnul, în anul 373. Astăzi, Biserica îl pomeneşte şi pe Sfântul Chiril al Alexandriei. Acesta a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450). A strălucit între anii 420 și 433, fiind reazem şi ajutător la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde l-a combătut pe ereticul Nestorie, care, interpretând greşit taina Întrupării lui Dumnezeu, o defăima pe Maica Domnului. Strălucind, deci, cu râvna pentru dreapta cinstire a Maicii Domnului în Biserică, atât la Sinod, cât şi prin cărţile sale, Sfântul Chiril şi-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 444, Biserica numărându-l între marii sfinţi ierarhi şi dascăli a toată creştinătatea.