Sfânta Muceniţă Anisia era din Tesalonic şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). După moartea părinţilor ei, care erau foarte bogaţi, sfânta ducea o viaţă singuratică şi bineplăcea lui Dumnezeu prin faptele sale bune. Vânzându-și toată bogăția, prețul luat l-a împărțit săracilor și celor ce pătimeau prin închisori, nu numai dându-le cele de trebuință, ci chiar slujindu-le cu mâinile sale acelora care fiind răniţi nu mai puteau să aibă grijă de ei înşişi. Anisia fecioara îi vindeca pe unii ca aceștia, ungându-i cu balsamuri şi legându-le rănile și îi încuraja pe cei mâhniți, apoi și pe bolnavii ce zăceau pe paturi îi cerceta și din averea sa îi ajuta. Umbla pe ulițe și pe drumuri și pe câți afla prin gunoaie, săraci sau bolnavi, îi ajuta. Și grăia întru sine: „Să nu-mi fie mie a căuta dulceți și mângâieri întru bogății, care nici ca o picătură de apă nu se vor afla la ziua judecății”. Într-o zi, vrând să meargă la biserică pentru a se închina Domnului Iisus Hristos, a auzit gălăgie mare în popor. Intrând pe poarta ce se numea a Casantrionei, i-a văzut pe păgânii care serbau praznicul Soarelui. Atunci, unul dintre ostaşii păgâni a văzut-o şi a întrebat-o unde merge. Ea a mărturisit că este creştină şi că merge la biserică să se roage. Atunci, ostaşul scoţând sabia a lovit-o pe Sfânta Anisia în coastă, iar aceasta căzând şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Moaştele ei se găsesc până astăzi la Tesalonic, în Biserica „Sfântul Dimitrie”.
Sf. Ier. Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail; Sf. Mc. Sofia (Înţelepciunea) şi fiicele sale: Pistis (Credinţa), Elpis (Nădejdea) şi Agapi (Dragostea)
Sfântul Dionisie Erhan s-a născut în anul 1868 în satul Bardar din apropierea Chișinăului, din părinți evlavioși, Vasile și Andriana. La botez a primit numele Dimitrie. Pe când avea 15 ani, simţind dorul de Dumnezeu şi dorinţa de a deveni monah, a intrat în obştea Mănăstirii Suruceni. A devenit rasofor în 1890, monah în 1899, primind numele Dionisie, ierodiacon în 1900 și ieromonah în 1904. Remarcându-se prin viața sa curată, dar şi prin fermitate şi demnitate în apărarea neamului și a credinței, precum şi prin cultura sa, în anul 1908 a fost ales stareț al Mănăstirii Suruceni. Sfântul Dionisie a jucat un rol deosebit de important pentru înfăptuirea idealului de unitate națională, mai ales că mulţi dintre membrii Sfatului Țării îl aveau ca duhovnic. În luna mai a anului 1918 a fost ridicat la treapta de arhimandrit, iar în data de 22 iulie 1918 a fost ales Arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titulatura „al Ismailului”. Hirotonia întru arhiereu a fost oficiată în Catedrala Mitropolitană din Iași. În 1934 a devenit Episcop al Cetății Albe și Ismailului, unde a păstorit timp de șase ani. După pactul Ribbentrop-Molotov și cedarea Basarabiei s-a refugiat în țară, fiind locțiitor al Episcopiei Argeșului în perioada 1940-1941. A trecut la Domnul în 17 septembrie 1943, la Spitalul central din Chișinău. A fost înmormântat într-o criptă de lângă biserica Mănăstirii Suruceni, de care era legat sufletește. Trupul său a fost găsit neputrezit în timpul unor lucrări de consolidare efectuate la Mănăstirea Suruceni, în data de 10 iulie 2018.
Sfintele muceniţe Pistis, Elpis şi Agapi erau din Italia şi au trăit pe vremea împăratului Adrian (117-138). Erau fiicele unei văduve sărace, Sofia, şi purtau numele celor mai de seamă virtuţi evanghelice: Credinţa (Pistis), Nădejdea (Elpis) şi Dragostea (Agapi). Aşadar, permanent mărturisind ele credinţa în Domnul Iisus Hristos şi prin rânduiala lor de viaţă creştină, creşteau în fiecare zi în rugăciune şi în fapte bune. Aflându-se că sunt creştine şi mărturisind ele cu mult curaj acest lucru, au fost chemate la scaunul împărătesc. Pe drum, mama lor le povăţuia să nu se lepede de Hristos, chiar dacă ar fi să-şi piardă viaţa. În faţa împăratului, cu mult curaj au înfruntat toate chinurile pentru Domnul. Aducând, deci, pe Pistis, au bătut-o cu toiege, dar în loc de sânge, din rănile ei a curs lapte. Apoi, au întins-o pe un grătar ars în foc şi rămânând nevătămată, i-au tăiat capul. Sora ei, Elpis, mărturisind pe Hristos, a fost bătută cu vine de bou, a fost aruncată în foc şi spânzurată, iar mai apoi tot trupul i-a fost strujit cu unghii de fier. A fost cufundată în smoală topită şi văzând păgânii că nu moare, i-au tăiat capul cu sabia. La urmă au adus-o pe Agapi, care mărturisind de asemenea pe Hristos a fost spânzurată cu capul în jos şi nevătămată rămânând, i-au tăiat şi ei capul. Şi aşa, cele trei surori au primit cununa muceniciei. Mama lor, Sofia, plângând trei zile pe mormântul lor, şi-a dat şi ea sufletul în mâna Domnului.
