Acest sfânt ierarh, Petru Movilă (†1646), de neam român, s-a născut la Suceava în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, mai târziu domnitor în Muntenia şi Moldova. După
Sf. Ier. Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti; Sf. Mc. Terentie, soţia sa Neonila şi cei 7 fii; Sf. Ier. Firmilian, Episcopul Cezareei Capadociei
Sfântul Iachint s-a născut la sfârşitul secolului al 13-lea. A urmat înaltele şcoli ale vremii, desăvârşindu-şi cunoaşterea teologică la Constantinopol, alături de Sfântul Grigorie Palama, în perioada în care învăţătura ortodoxă a isihasmului era foarte râvnită de creştini. Pentru vrednicia sa a fost ales Mitropolit de Vicina, Dobrogea, în anul 1358. Cu îngăduinţa Sfântului Patriarh Calist al Constantinopolului şi la stăruinţele voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), Sfântul Iachint s-a mutat în anul 1359 în capitala de atunci a Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş. Sfântul Iachint i-a întărit în mărturisirea Ortodoxiei atât pe voievod, cât şi pe dregătorii care erau ispitiţi să-şi schimbe credinţa pentru înlesnirile lumeşti ale Apusului. Marele ierarh s-a îngrijit de organizarea bisericească, de hirotonirea unor preoţi vrednici şi i-a învăţat pe monahi rugăciunea inimii, fiind iubit de popor pentru blândeţea şi milostivirea lui. În timpul său, a venit în Ţara Românească Sfântul Cuvios Nicodim, care a înfiinţat mai apoi mănăstirile Vodiţa şi Tismana. În anul 1372, la adânci bătrâneţi, Sfântul Ierarh Iachint a plecat în pace la Domnul, fiind plâns de tot poporul. Tot astăzi, Biserica îi pomeneşte şi pe Sfinţii Terentie şi Neonila soţia sa, cu cei şapte fii ai lor (†303-305).
Sfinţii Terentie şi Neonila au avut şapte fii, pe care i-au crescut în dreapta credinţă, iar ei se numeau: Nita, Sarvil, Ierax, Teodul, Fota, Vil şi Evnichi. Trăind ei în aceeaşi casă, Îl slăveau pe Iisus Hristos în ascuns. Au fost însă pârâţi de păgâni şi fiind duşi la judecată, ei L-au mărturisit cu mult curaj pe Domnul Hristos, defăimând idolii păgâneşti. Pentru aceasta, judecătorul a poruncit ca ei să fie strujiţi cu gheare de fier, apoi, stropind cu oţet rănile lor, îi ardeau cu foc. Dar sfinţii pe toate le-au răbdat cu bărbăţie. Mai apoi au fost daţi la fiarele sălbatice, dar acelea nimic rău nu le-au făcut. Văzând că nici un chin nu le schimbă credinţa, păgânii le-au tăiat tuturor capetele, şi aşa au primit sfinţii cununa muceniciei.