Sf. Mc. Chiric şi Iulita; Sf. Vladimir, luminătorul Rusiei

În oraşul Iconiu din provincia Licaonia trăia tânăra creştină Iulita, din „seminţia împăraţilor celor mai vechi ai Romei”. Ea avea un fiu pe care l-a botezat Chiric. Soţul ei a murit de tânăr şi ea a rămas văduvă. Împăratul Diocle­țian (284-305) a declanşat o mare persecuţie împotriva creştinilor. În Licaonia a fost trimis dregătorul Domeţian. Acesta, ajungând în Iconiu, i-a supus la chinuri pe creştini.

„Văzând aceasta, Sfânta Iulita s-a gândit să fugă, temându-se ca nu cumva, neputând răbda chinurile cele cumplite, să se lepede de Hristos. Pentru aceasta, ea şi-a lăsat toate averile, rudeniile şi toată frumuseţea lumii acesteia, pentru dragostea lui Hristos, plecând printre străini cu fiul său, Chiric, care avea doar trei ani, şi cu două slujitoare credincioase. Ea a ieşit noaptea din cetatea Iconiu, având în gând cuvintele Scripturii: (Evrei 13, 14). Sfânta a mers în Seleucia ca o străină şi ca una din cele sărace, tăinuindu-şi neamul său, însă şi acolo a aflat aceeaşi prigoană asupra creştinilor, purtată de dregătorul Alexandru. Fericita Iulita, aducându-şi aminte de ceea ce se scrie: (Matei 10, 23), a plecat din Seleucia şi a ajuns în Tars, cetatea Ciliciei. După o vreme, acelaşi dregător, Alexandru, a venit şi în Tars, ca să chinuiască pe creştini. Acolo a fost prinsă Sfânta Iulita şi a fost adusă la judecată, înaintea a mult popor. Prinzând-o pe ea ostaşii, cu fiul ei, slujitoarele au fugit, dar priveau de departe pătimirea stăpânei lor. Mai întâi a fost adusă Muceniţa înaintea dregătorului, având în braţe pe Sfântul Chiric. Fiind întrebată despre nume, despre neam, despre patria ei, răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se pe sine creştină şi spunând că patria ei este cereasca împărăţie a lui Hristos. Mâniindu-se, dregătorul a poruncit să-i ia pruncul şi, dezbrăcând-o şi întinzând-o, să o bată fără de cruţare. Bătută fiind Muceniţa, pruncul plângea şi se trăgea din mâinile celor ce-l ţineau, ca să alerge la mama lui. Dregătorul, văzând pruncul că este frumos, a poruncit să-l aducă la el. Luându-l, l-a pus pe genunchii săi şi l-a mângâiat pe cap ca să nu plângă, netezindu-i părul copilului şi spunându-i cuvinte dulci. Însă copilaşul s-a apărat, trăgându-se din mâinile lui şi, ferindu-şi capul de tiranul dregător, nu s-a lăsat mângâiat. Privind spre mama sa, care era bătută, plângând, pruncul striga: . Atunci, umplându-se de mânie, dregătorul l-a aruncat jos pe prunc, de pe scaunul său cel înalt, şi l-a izbit cu piciorul în coaste. Pruncul, căzând pe treptele cele de piatră şi izbindu-se cu capul de colţurile cele ascuţite ale treptelor, tot locul acela l-a umplut de sânge, dându-şi sufletul său cel fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu. Aşa s-a încununat cu mucenicie Sfântul prunc Chiric” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XI, luna iulie).

Dregătorul a poruncit ca Sfânta Iulita să fie spânzurată pe lemn şi „cu piepteni de fier să-i strujească trupul” şi să-i fie aruncată smoală fiartă peste răni. Ea a primit mucenicia prin tăierea capului. Trupul ei nu a fost îngropat, la fel şi cel al fiului ei. Noaptea, „cele două slujnice au luat trupul stăpânei lor şi al fiului ei şi, ducându-le departe, le-au înmormântat cu cinste”. Una dintre slujnice a trăit până când creştinii au primit libertate de la Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în anul 313. Ea a arătat credincioşilor locul unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita şi a povestit martiriul lor.