Scoaterea Sfintei Cruci; Sf. 7 fraţi Mucenici Macabei

Scoaterea Sfintei Cruci - această sărbătoare este din tradiţia bizantină şi provine dintr‑o rânduială veche a Bisericii din Constantinopol. În această zi era scoasă la închinare în Biserica „Sfânta Sofia” o parte din lemnul Sfintei Cruci ce se afla în paraclisul palatului imperial. Sfânta Cruce rămânea la închinare în Biserica „Sfânta Sofia” până la 14 august. Această procesiune din data de 1 august se făcea „în amintirea arătării Sfintei Cruci împăratului Constantin cel Mare (306‑337), înainte de lupta de la Podul Milvius, de pe râul Tibru, din anul 312, precum şi a descoperirii lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, de către mama sa, Sfânta Elena. După o altă tradiţie, această sărbătoare este legată şi de biruinţa, în aceeaşi zi, a binecredinciosului împărat Manuel I Comnen (1143‑1180) asupra turcilor, cu puterea şi lumina Cinstitei Cruci a Domnului, ca oarecând Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Împreună cu celelalte sărbători ale Cinstitei Cruci, Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci (7 mai) şi Duminica Sfintei Cruci (Duminica a 3‑a din Postul Mare), Scoaterea Sfintei Cruci, de astăzi, ne cheamă la o duhovnicească întâlnire cu taina Crucii şi la purtarea, în umbra Crucii Domnului, a propriei noastre cruci, dată nouă de Dumnezeu” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).

Sfinţii 7 fraţi Mucenici Macabei - Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevonas, Ahim şi Marcel, mama lor, Solomoni, şi dascălul lor, Eleazar (166 î.Hr.) - „au trăit pe vremea lui Antioh al IV‑lea Epifan (175‑164 î.Hr.), regele Siriei, care stăpânea peste evrei şi îi silea să se lepede de obiceiurile părinteşti, să mănânce cărnuri de porc şi, aducând în Palestina şi alte păgâneşti fărădelegi, întorcea pe mulţi evrei de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu. Cei înţelegători şi iubitori ai dreptei credinţe, însă, suspinau şi plângeau pentru părăsirea credinţei lor strămoşeşti. Între cei care nu s‑au supus tiraniei, urmând şi păzind legile părinteşti, erau, îndeosebi, bătrânul Eleazar, mare dascăl şi tâlcuitor al Legii, şi cei şapte tineri învăţaţi de el. Astfel, a ieşit poruncă de la regele Antioh al IV‑lea, ca toate popoarele împărăţiei sale să cinstească zeii şi legile elineşti. El a mai poruncit ca templul Domnului, de la Ierusalim, să fie prefăcut în capişte idolească, având pe Jupiter în locul cel sfânt al templului. Mulţi evrei alergau cu sârguinţă la jertfele idoleşti, pe când cei statornici fugeau în munţi şi în pustie, ascunzându‑se în peşteri şi în crăpăturile pământului, şi frică mare era peste tot poporul, încât nimeni nu îndrăznea a se numi evreu. Atunci, a fost prins bătrânul Eleazar şi, fiind legat cu mâinile la spate, a fost bătut mult şi l‑au silit să mănânce carne de porc, iar el nu primea, vrând mai bine să moară decât să calce porunca lui Dumnezeu, acum, la bătrâneţe, şi, pentru puţină viaţă vremelnică, să meargă în chinurile iadului. Aşadar, s‑a rugat bătrânul ca moartea lui să fie mântuire pentru tot poporul evreu, şi, fiind aruncat în foc, şi‑a dat sufletul. Apoi au fost aduşi la tiran vitejii tineri Macabei, unul câte unul, începând cu cel mai în vârstă dintre ei, şi, chinuindu‑i cu meşteşugite şi cumplite zdrobiri ale trupului, trăgându‑i pe roţi de fier şi împungându‑i cu ţepuşe înfierbântate, la urmă au fost aruncaţi în foc. Astfel şi‑au dat duhul, primind cununile răbdării Mucenicilor şi arătând că mintea este stăpână peste patimi. Maica lor, Solomoni, văzând cum s‑au săvârşit, a dorit să fie părtaşă şi ea la pătimirea cea de bunăvoie, pentru credinţă. Astfel, alergând în para focului, a luat moarte mucenicească” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).