Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sf. Sfinţit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei; Sf. Cuv. Teoctist; Sf. Cuv. Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara
Sfântul Antim a fost episcop al Nicomidiei între anii 284 şi 303, trăind pe vremea cumplitei prigoane împotriva creştinilor, pe timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian. La începutul persecuţiei a stat în satul Seman, de unde îi întărea pe creştini prin trimişi sau prin scrisori. Dar, venind şi ceasul său, s-a dat prins de bunăvoie pentru mărturisirea lui Hristos. Întâlnindu-se cu ostaşii călări trimişi să-l prindă, şi întrebat fiind unde se află Antim, învăţătorul creştinilor, el le-a răspuns că îl va da în mâinile lor după ce ei se vor odihni. Şi le-a pus înainte mâncare şi le-a făcut ospăţ după putere, cu dragoste cinstindu-i, apoi s-a arătat lor pe sine că este Antim. Văzând acestea, ostaşii s-au mirat şi nu i-au făcut nici un rău, apoi, ajungând la un râu, s-au botezat. Sfântul Antim i-a învăţat pe ei să spună adevărul împăratului, deoarece dorea să moară pentru Hristos. Deci, stând înaintea lui Maximian, a mărturisit credinţa sa, şi pentru aceasta împăratul i-a tăiat capul. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română îi pomeneşte şi pe Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara. Ei s-au nevoit în jurul anului 1600, în munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe Valea Oltului. Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al 16-lea din părinţi credincioşi. De tânăr, a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia şi după câţiva ani a plecat să se nevoiască în pustie. Moaştele sale se află în biserica Mănăstirii Stânişoara. Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor 16 şi 17. La fragedă vârstă a intrat în cinul monahal şi, săpându-şi o peşteră în Muntele Sălbaticul, s-a nevoit acolo vreme de 40 de ani. O parte din moaştele sale, care au fost descoperite în acea peşteră, au fost împărţite de credincioşi, iar peştera, ce i-a fost oarecând chilie, este loc de închinare până astăzi. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016.
