Aceşti Sfinţi Apostoli, din cei 70, au fost următori şi ucenici ai Sfântului Apostol Pavel, slujind la răspândirea adevăratei credinţe. Sfinţii Filimon, Arhip şi Apfia lucrau în cetatea Colose din Frigia, iar fericitul Onisim la Roma. Sfântul Arhip este cinstit de Sfântul Pavel cu numele de „împreună oştean cu noi”, precum scrie în Epistola către Filimon, capitolul al 2-lea. În aceeaşi epistolă, Filimon este zugrăvit ca un fiu duhovnicesc şi prieten adus la credinţă de însuşi Apostolul Neamurilor. Sfânta Apfia, soţia lui Filimon, este numită „sora Apfia” datorită vredniciilor ei (Filimon cap. 2). Sfântul Onisim din sclav ajunge Apostol al Domnului şi din răufăcător frate egal în vrednicie cu fostul său stăpân, Filimon.
Sf. Sfinţiţi Mc. Pamfil preotul şi Valent diaconul; Sf. Ier. Flavian, Arhiepiscopul Constantinopolului
Sfinţii Mucenici Pamfil şi Valent au pătimit în Cezareea Palestinei, în timpul împăratului Maximin Daia (305-313). Sfântul Pamfil, care era din Beirut şi preot în Cezareea, a părăsit casa părintească şi s-a făcut ucenic al lui Pierie, care urma lui Origen la marea şcoală din Alexandria. Pamfil a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi şi o şcoală în care se studia Sfânta Scriptură, pe care a copiat-o de mai multe ori şi a răspândit-o în dar. Faima credinţei şi a înţelepciunii sale ajungând pretutindeni, şi-a atras mânia lui Urban, cârmuitorul Palestinei, care l-a închis şi l-a chinuit în temniţă timp de doi ani. Şi urmaşul lui Urban, Firmilian, i-a chinuit pe Pamfil şi pe cei care erau cu el: diaconul Valent din Ierusalim, un bătrân înţelept care ştia pe de rost Sfânta Scriptură, şi Pavel din Iamnia Palestinei. Alături de ei au fost aruncaţi în temniţă şi cinci tineri creştini din Egipt: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil. Au fost prinşi atunci şi Porfirie, slujitorul Sfântului Pamfil, ostaşul Seleuc şi sclavul Teodul. Cu toţii au primit cununa muceniciei. Tot în acea vreme a pătimit şi un oarecare Iulian, care era din Capadocia. El venind la Cezareea Palestinei a văzut trupurile mucenicilor aruncate afară din cetate spre mâncare fiarelor. Atunci Iulian le-a îmbrăţişat şi le-a sărutat cu evlavie. Pentru aceasta a fost prins şi osândit să fie şi el omorât, fiind ars de viu.