Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfânta şi Marea Luni (Denie); Sfântul Cuvios Tit, făcătorul de minuni; Sfinţii Mucenici Amfian şi Edesie
Sfântul Cuvios Tit a trăit pe vremea luptei împotriva sfintelor icoane. Iubind din tinereţe pe Hristos, s-a lepădat de lume şi a îmbrăţişat viaţa monahală. Întreaga sa viaţă s-a păzit curat cu trupul şi cu sufletul, ca un înger al Domnului. Astfel, mergea cu multă răbdare înaintea Domnului pe calea cea strâmtă şi cu lupte ale vieţii călugăreşti şi avea atâta smerenie şi ascultare, încât strălucea între toţi fraţii cu faptele sale cele bune. Pentru aceasta Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni, ajungând un adevărat stâlp al Bisericii în timpuri de prigoană. Astăzi, Biserica noastră îi pomeneşte şi pe Sfinţii Mucenici Amfian şi Edesie. Aceştia au fost fraţi după trup şi, părăsind locurile natale, au plecat în Cezareea Palestinei, unde s-au încredinţat Sfântului Pamfil, care i-a şi botezat. Sfântul Amfian a pătimit mult pentru Hristos, în timpul împăratului Maximian. Pentru că l-a oprit pe un păgân să aducă jertfe idolilor, a fost prins, spânzurat şi strujit cu unelte ascuţite de fier pe tot trupul, până la oase. Dar el nu a încetat să mărturisească în chinuri fiind numele lui Iisus Hristos. După aceea, l-au înmuiat în untdelemn, l-au aprins cu foc, şi arzând pătimitorul, se topea ca ceara. Însă nici cu această chinuire nu l-au putut birui, ci umplându-se Amfian de o mai mare îndrăzneală, preaslăvea pe Hristos. Apoi l-au întemniţat şi după trei zile chinuitorii l-au chinuit din nou. Văzând că rămâne neschimbat în mărturisirea sa, dregătorul a poruncit ca Sfântul Amfian să fie aruncat în mare. Şi aşa a primit fericitul cununa muceniciei de la Domnul Iisus Hristos. La scurt timp şi fratele său, Edesie, fiind dus în Alexandria, din ordinul dregătorului Ierocle, a fost cumplit chinuit, apoi înecat în mare.
