Sfântul Mucenic Caliopie (†304) a trăit pe vremea împăratului Maximian (286- 305) şi era din Perga Pamfiliei. Mama sa, Teoclia, l-a crescut în dreapta credinţă şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În timpul prigoanei împotriva creştinilor, el dorea să îndure chinuri pentru mărturisirea lui Hristos. „Văzând Caliopie urgia ce se abătuse asupra creştinilor, s-a înfăţişat de bună voie înaintea dregătorului Maxim, în cetatea Pompeiopole din Cilicia, şi a mărturisit că se închină lui Hristos, cu toate că ştia ce vifor de mânie avea să stârnească asupra sa. Drept aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu cel viu, a îndurat bătăi, a fost tras pe roată şi ars pe pântece cu făclii aprinse şi apoi aruncat în temniţa, cu carnea trupului său sfărâmată şi atârnând în bucăţi” (Proloagele). Mama lui i-a fost tot timpul alături întărindu-l în suferinţele îndurate pentru credinţa creştină. Mai-marele cetăţii, văzând că Sfântul Caliopie nu poate fi înduplecat să renunţe la credinţa în Hristos, a ordonat să fie răstignit. „În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, îndurerata maică l-a rugat pe crudul tiran să îngăduie să fie răstignit, dar cu capul în jos, ca fiul ei să-şi arate astfel dragostea şi smerenia faţă de Jertfa Domnului Hristos” (Proloagele). Dregătorul i-a împlinit rugămintea, iar Sfântul Caliopie a fost răstignit a doua zi, în Vinerea Mare, dându-şi sufletul în mâinile Mântuitorului. Când a fost pogorât de pe cruce, mama Sfântului Caliopie a îmbrăţişat trupul fiului ei şi a rugat pe Dumnezeu să nu o despartă de el. După această rugă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată împreună cu fiul ei.
Sfântul Cuvios David din Tesalonic; Sfântul Ierarh Ioan, Episcopul Goţiei
Sfântul Cuvios David s-a născut şi a crescut în cetatea Tesalonicului şi prin curăţia sa sufletească s-a arătat ca un înger în trup. Şi-a părăsit prietenii şi averea şi a mers la Mănăstirea Cuculiaton, unde s-a făcut monah, încredinţându-şi viaţa lui Hristos. A rămas acolo, nevoindu-se în post şi rugăciune şi păzind toată fapta bună, iubind mai ales înfrânarea şi smerenia, ca unul ce socotea că traiul îmbelşugat aduce trândăvia sufletului, iar alergarea după laude întunecă şi risipeşte faptele bune. Astfel, trăind în înfrânare, post şi rugăciune, admira cu deosebire viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul şi răbdarea Sfântului Daniil Stâlpnicul. Aşa a crescut în inima sa dorinţa de a se face următor acestor doi mari sfinţi ai Bisercii. Drept aceea, făcându-şi un cuib într-un migdal, s-a legat pe sine ca trei ani să nu se coboare de acolo. Din acel loc predica cuvântul lui Dumnezeu, alinându-i pe cei care veneau la el.
După trei ani în care a îndurat arşiţa soarelui şi gerul cumplit, s-a coborât de acolo într-o chilie făcută de ucenicii săi, fiind multora povăţuitor. Trimis fiind de mitropolitul cetăţii sale, a mers la Constantinopol la împăratul Iustinian (527-565), pe care l-a impresionat prin înţelepciunea sa, dar mai ales pentru nepătimirea trupului său, căci, luând în mână cărbuni aprinşi şi tămâind pe împărat, focul nu-i ardea mâna. S-a mutat în pace la Domnul în apropierea Tesalonicului.
