Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan; Sfântul Mucenic Pavel şi sora sa, Iuliana
Cuviosul Gherasim era din părţile Lichiei şi de tânăr a îmbrăţişat viaţa monahală, nevoindu-se mai întâi în pustiul Tebaidei din Egipt. După ce a vieţuit acolo o perioadă, plăcând lui Dumnezeu, s-a întors în patria sa Lichia. Pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr s-a sălăşluit în pustiul Iordanului, făcând lângă râu o mănăstire. În zilele vieţuirii sale în Palestina, împărăţind Marcian şi Pulheria, s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod Ecumenic (451), împotriva patriarhului Dioscor al Alexandriei şi a lui Eutihie arhimandritul, care susţineau că în Hristos, după întruparea Sa, este o singură fire. Învăţătura adevărată spune însă că Mântuitorul Iisus Hristos a avut două firi: dumnezeiască şi omenească, unite în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. În acea vreme s-a amăgit cu înşelăciunea şi Cuviosul Gherasim, însă, voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie Cuviosul Chiril în „Viaţa Sfântului Eftimie”. Sfântului Gherasim i-a slujit, asemenea unui om, un leu, pe care sfântul l-a vindecat, scoţându-i un ghimpe din picior. Mănăstirea Sfântului Gherasim a fost nimicită în sec. al 13-lea, dar moaştele sale au fost aşezate de monahi în mănăstirea lui Calamon, care a primit de atunci numele Sfântului Gherasim.
