Sfântul Mucenic Caliopie (†304) a trăit pe vremea împăratului Maximian (286- 305) şi era din Perga Pamfiliei. Mama sa, Teoclia, l-a crescut în dreapta credinţă şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În timpul prigoanei împotriva creştinilor, el dorea să îndure chinuri pentru mărturisirea lui Hristos. „Văzând Caliopie urgia ce se abătuse asupra creştinilor, s-a înfăţişat de bună voie înaintea dregătorului Maxim, în cetatea Pompeiopole din Cilicia, şi a mărturisit că se închină lui Hristos, cu toate că ştia ce vifor de mânie avea să stârnească asupra sa. Drept aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu cel viu, a îndurat bătăi, a fost tras pe roată şi ars pe pântece cu făclii aprinse şi apoi aruncat în temniţa, cu carnea trupului său sfărâmată şi atârnând în bucăţi” (Proloagele). Mama lui i-a fost tot timpul alături întărindu-l în suferinţele îndurate pentru credinţa creştină. Mai-marele cetăţii, văzând că Sfântul Caliopie nu poate fi înduplecat să renunţe la credinţa în Hristos, a ordonat să fie răstignit. „În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, îndurerata maică l-a rugat pe crudul tiran să îngăduie să fie răstignit, dar cu capul în jos, ca fiul ei să-şi arate astfel dragostea şi smerenia faţă de Jertfa Domnului Hristos” (Proloagele). Dregătorul i-a împlinit rugămintea, iar Sfântul Caliopie a fost răstignit a doua zi, în Vinerea Mare, dându-şi sufletul în mâinile Mântuitorului. Când a fost pogorât de pe cruce, mama Sfântului Caliopie a îmbrăţişat trupul fiului ei şi a rugat pe Dumnezeu să nu o despartă de el. După această rugă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată împreună cu fiul ei.
Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit
Aceşti părinţi mucenici au trăit pe când la Constantinopol împărăţeau Constantin şi mama sa Irina (780-802), pe vremea când cetatea Ierusalimului era sub stăpânirea arabilor. Sfinţii Părinţi pomeniţi astăzi proveneau din mai multe oraşe sau cetăţi ale lumii, dar ei vieţuiau în vestita mănăstire a Sfântului Sava, slujind toţi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, după rânduiala monahicească. Liniştea lor era adesea tulburată de păgâni, care crezând că în mănăstire se află averi mari, dădeau năvală şi o jefuiau. Într-una din zile, în Postul Mare, în timp ce călugării erau adunaţi la rugăciune, o ceată de 60 de jefuitori înarmaţi cu săbii, suliţe şi arcuri au făcut un cumplit prăpăd, dând foc chiliilor, dar când să dea foc şi bisericii, li s-a părut că văd o oaste mare ce vine în ajutorul monahilor şi speriindu-se au fugit. În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos, jefuitorii au năvălit din nou în mănăstire, şi pentru că nu au găsit nimic, i-au omorât pe toţi călugării din ea. Unora le-au tăiat capetele, pe alţii i-au tăiat bucăţi, iar pe alţii i-au înjunghiat cu cuţitele. Atunci, o parte dintre călugări s-au ascuns cu odoarele mănăstirii într-o peşteră din munte, dar aflându-i acolo, păgânii au pus foc la gura peşterii, iar monahii au murit sufocaţi de fum. Şi aşa au primit cununa muceniciei Ioan, Serghie şi Patrichie şi toţi cei împreună cu dânşii care nu aveau arme şi zale, ci numai arme duhovniceşti: platoşa nădejdii, pavăza credinţei şi coiful mântuirii.
