Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfinţii Cuvioşi Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul
Sfântul Pavel Tebeul a trăit pe vremea împăraţilor Deciu (249-251) şi Valerian (253-260), prigonitori ai creştinilor. El era din Egipt, din Tebaida de Sus, iar părinţii săi aveau multe averi. În acea vreme s-a pornit prigoană împotriva mărturisitorilor lui Hristos, iar bărbatul surorii sale, avar fiind şi dorind să ia din averea ce se cuvenea sfântului, s-a gândit să-l dea pe mâna dregătorului spre chinuire. Deci, aflând Sfântul Pavel despre aceasta, a fugit în munţi în locurile cele mai pustii. Astfel petrecând multă vreme şi povăţuit fiind de Duhul Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut că Domnul i-a dat lui o astfel de vieţuire, având ca locuinţă o peşteră cu apă înăuntru, hrană, finice şi haină de frunze. Ostenelile sale au fost până la 113 ani. A fost hrănit o perioadă, la fel ca Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, de un corb, care-i aducea zilnic o jumătate de pâine. Chiar şi leii îi slujeau sfântului, care după moartea sa l-au îngropat. Pe acesta aflându-l marele Antonie, s-a minunat de locul lui cel aspru de nevoinţă şi că el, mai înainte decât alţii, a îndrăznit cel dintâi a merge în pustie pentru a se nevoi. Astăzi, Biserica noastră îl pomeneşte şi pe Sfântul Cuvios Ioan Colibaşul. Acest sfânt a trăit în Constantinopol, pe vremea lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul senatorului Eutropie, mare dregător la curtea împăratului, iar mama sa se numea Teodora. Pentru că din fragedă vârstă s-a aprins de focul slujirii lui Hristos, părinţii săi i-au dăruit o Evanghelie mică ferecată cu aur, ca s-o poarte cu el. Într-o zi, văzând pe un călugăr din mănăstirea numită a achimiţilor, adică a celor neadormiţi, a primit sfat de la el şi a părăsit şcoala unde învăţa. Ieşind din lume fără ştirea părinţilor, Ioan s-a făcut monah în mănăstirea neadormiţilor de lângă Constantinopol. După o vreme i s-a făcut dor de părinţii lui şi primind îngăduinţa egumenului şi-a făcut o colibă lângă casa părintească, îndurând multe umilinţe din partea slugilor şi a străinilor. Părinţii săi nu l-au recunoscut decât atunci când era aproape să moară. Arătându-le acea Evanghelie, Sfântul Ioan le-a descoperit că este fiul lor, apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
