Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic; Sfântul Ierarh Iacob, Episcop de Nisibe
Aceşti sfinţi erau de neam daco-roman, din cetatea Singidunum, de lângă Dunăre, şi au trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324). Pornindu-se prigoană împotriva creştinilor, Ermil a fost prins şi, întrebat fiind dacă este mărturisitor al lui Hristos, el a zis cu glas mare că este şi diacon al Bisericii. Apoi, le-a vorbit tuturor despre deşertăciunea credinţei în zeii păgâni, spunând că aceştia sunt lemne şi pietre surde şi mute. Pentru aceasta, a fost supus la chinuri groaznice, apoi a fost întemniţat. Era atunci străjer la temniţă Stratonic, şi el creştin şi prieten cu Ermil. Văzând chinurile îndurate de prietenul său, Stratonic a plâns pentru dânsul, iar slujitorii, pricepând că este creştin, l-au judecat împreună cu Ermil. Dregătorul a hotărât ca amândoi să fie înecaţi în Dunăre şi, fiind aruncaţi în adânc, au primit cununa muceniciei.
Tot astăzi pomenim pe Sfântul Ierarh Iacob (sec. IV), care după multe nevoinţe, descoperit fiind de creştini, a fost înălţat la treapta de episcop în Nisibe. El a pătimit pentru Hristos pe vremea lui Maximian (286-305), apoi a osândit pe Arie, fiind de faţă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Atunci când Arie se sârguia în chip viclean să fie primit în Biserică şi cerea fericitului să slujească împreună cu dânsul, cu rugăciunea Sfântului Iacob, Arie şi-a luat ca osândă o moarte spurcată pentru viclenia lui. Odată, nişte cerşetori, prefăcându-se în chip de batjocură şi închipuind pe unul dintre ei că este mort, îl rugau pe Sfântul Iacob să îi ajute cu bani. Dar când să împartă ei câştigul, l-au găsit cu adevărat mort pe cel ce se prefăcuse. Deci, înspăimântându-se ei, au alergat după sfântul, cerându-i iertare şi milă, iar el, milostivindu-se, a înviat pe cel mort cu rugăciunea sa. Sfântul Ierarh Iacob a scris multe cărţi împotriva rătăcirii lui Arie, învăţând poporul dreapta credinţă. Ajungând la adânci bătrâneţi, dumnezeiescul Iacob s-a odihnit, mutându-se în pace la Domnul.
