Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia din părinţi creştini şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Rămas fără tată din copilărie, sfântul şi cu mama lui s-au mutat din Capadocia în Palestina, pentru că aveau rude acolo şi multe averi. Ajuns la vârsta maturităţii şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe a îmbrăţişat viaţa de soldat, dobândind în scurt timp cele mai mari cinstiri, până şi demnitatea de conducător de oaste în garda împăratului. În anul 303, împăratul Diocleţian a stârnit prigoană împotriva creştinilor şi cunoscând decretul de prigonire, Sfântul Gheorghe s-a înfăţişat îndată, de bunăvoie, înaintea împăratului, mărturisind deschis că este creştin şi că doreşte să slujească în oaste numai ca ucenic al lui Hristos. Atunci, Diocleţian a poruncit ca sfântul să fie întemniţat şi supus la chinuri groaznice. În vremea reţinerii sale în temniţă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, atingându-se de un mort, l-a înviat. După multe şi cumplite suferinţe, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, din porunca împăratului, într-o zi de 23 aprilie. În satele şi oraşele României foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea acestui sfânt. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele, iar al treilea braţ al Dunării se cheamă Braţul Sfântul Gheorghe. De asemenea, şi Paraclisul istoric al Reşedinţei Patriarhale îl are ca ocrotitor spiritual.
Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru
Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru erau fraţi după trup, iar cu meşteşugul erau sculptori, sub îndrumarea unor sfinţi bărbaţi, anume Proclu şi Maxim, de la care au învăţat nu numai această meserie, ci şi viaţa creştină plăcută lui Dumnezeu. Într-una din zile, un oarecare stăpânitor al unei ţări l-a rugat pe dregătorul Iliricului să-i trimită nişte iscusiţi ziditori în piatră, ca să ridice zeilor păgâni o frumoasă capişte. Şi au fost trimişi la stăpânitorul acela Sfinţii Flor şi Lavru, care erau mai pricepuţi decât alţii la lucrul acela. Zidind ei capiştea după porunca primită, preţul pentru osteneală îl împărţeau săracilor, învăţându-i pe aceia şi credinţa în Hristos- Domnul. Iar ei, luând puţină hrană, petreceau în rugăciune şi postire. Oarecând, cioplind ei în piatră, fiul unui slujitor idolesc s-a apropiat prea mult de Sfinţii Flor şi Lavru şi sărindu-i în ochi o bucăţică dintr-o piatră, l-a vătămat. Strigând el de durere, tatăl său a venit repede şi, văzându-i faţa plină de sânge şi ochiul rănit, şi-a rupt hainele de jale. Atunci, slujitorul idolesc a început a-i ocărî pe cei doi, sărind să-i bată, dar a fost oprit de unii oameni care au mărturisit nevinovăţia sfinţilor. Aşadar, mucenicii Flor şi Lavru l-au luat pe copil la ei şi i-au spus: „Dacă vei crede din toată inima în Dumnezeul Cel propovăduit de noi, ochiul tău se va tămădui îndată”. Şi după ce sfinţii s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, au însemnat ochiul copilului cu semnul Sfintei Cruci, iar ochiul îndată s-a făcut întreg şi sănătos. Atunci, atât copilul, cât şi tatăl său, care se numea Memertin, au crezut în Hristos. După aceasta, Sfinţii Flor şi Lavru au mers acolo unde erau pregătiţi idolii şi, legându-i cu funii, i-au doborât la pământ şi i-au sfărâmat. Auzind acestea, stăpânitorul locului aceluia a poruncit ca Memertin şi fiul său să fie arşi de vii, iar pe Flor şi pe Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Licheon, conducătorul Iliricului. Acela i-a cercetat şi, văzând că nu renunţă la credinţa creştină, i-a aruncat într-un puţ adânc şi i-a acoperit cu pământ. Şi aşa au primit Sfinţii Flor şi Lavru cununile muceniciei.
.jpg)
