Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat de lemn?

O lege deuteronomică privitoare la execuţii interzice lăsarea trupului unui condamnat "spânzurat pe lemn" pe a doua zi. "Trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire" (Deuteronom 21:23).

Asemenea execuţii sunt descrise în paginile Bibliei ebraice. După cucerirea cetăţii Ai, Iosua îl execută pe regele acesteia: "Iar pe regele din Ai l-a spânzurat de un copac unde a stat până seara; iar după asfinţitul soarelui a poruncit Iosua de au coborât trupul lui din copac şi l-au aruncat la porţile cetăţii şi au ridicat deasupra lui o movilă de pietre, care este până şi în ziua de astăzi" (Iosua 8:29). Acelaşi tratament îl primesc şi alţi cinci regi înfrânţi: "După aceea i-a lovit Iosua şi i-a ucis şi i-a spânzurat pe cinci spânzurători şi au stat spânzuraţi până seara. Iar la asfinţitul soarelui a poruncit Iosua de i-au pogorât din spânzurători şi i-au aruncat în peştera în care fuseseră ascunşi şi au prăvălit pietre mari pe gura peşterii şi stau acolo până în ziua de azi" (Iosua 10:26-27). O pedeapsă similară o primesc de la regele David cei care l-au ucis pe Işboşet, cu singura menţiune că Biblia Sinodală dă de înţeles că acestora le-au fost tăiate mâinile şi picioarele şi acestea le-au fost spânzurate deasupra iazului din Hebron. De fapt, aşa cum traduce corect Biblia Anania, chiar ei au fost spânzuraţi acolo (2 Regi 4:12). De asemenea, urmaşii casei lui Saul sunt executaţi de ghibeoniţi, iar Istoria Deuteronomistă prezintă evenimentul foarte interesant: "I-a dat în mâinile ghibeoniţilor; iar aceştia i-au spânzurat, pe munte, înaintea Domnului; şi au pierit toţi şapte împreună" (2 Regi 21:9).

Deşi nu se foloseşte verbul tala, "a spânzura", şi în textul aramaic din Ezdra 6:11 întâlnim o referire un tip asemănător de execuţie. Regele persan Darius ameninţă pe cine nu se va supune hotărârii sale: "Tot de mine poruncă se mai dă că dacă vreun om va schimba această hotărâre, atunci se va scoate o bârnă din casa lui şi va fi acela ridicat şi pironit pe ea, iar casa lui se va preface pentru aceasta în dărâmătură". Această ultimă ocurenţă este interpretată de Jacob M. Myers drept o atestare a răstignirii, mai ales că după Herodot (Istorii 3:159) Darius ar fi răstignit 3.000 de aristocraţi din Babilon după ce a cucerit cetatea (Ezra. Nehemiah, Yale University Press, New Haven / London, 2008 şretip. din 1965ţ, p. 52). Totuşi nu poate fi exclusă nici tragerea pe ţeapă pe o bârnă ascuţită scoasă din casa respectivă (H.G.M. Williamson, Ezra, Nehemiah, Word Books, Dallas, 1985, WBC 16, p. 83).

Execuţia publică şi umilirea

La baza acestei practici, pentru zilele noastre extrem de barbară, stă evident dorinţa autorităţii respective de a transmite un mesaj pentru inamici, dar şi pentru supuşi. În lipsa afişelor şi a ziarelor, astfel de nefericiţi se transformau ei înşişi în adevărate postere. Mai ales asirienii, în special sub Tiglat Pileser 3 (745-727), au folosit metode crude de executare (precum tragerea în ţeapă şi jupuirea de viu) a conducătorilor străini, pentru a-şi impune autoritatea asupra teritoriilor cucerite şi pentru a preîntâmpina noi revolte (cf. C.L. Crouch, War and Ethics in the Ancient Near East. Military Violence in Light of Cosmology and History, Walter de Gruyter, Berlin / New York, 2009, BZAW 407, pp. 40-41).

În plus, la spectacolul execuţiei se adăuga o măsură foarte serioasă în mentalitatea antică: privarea de înmormântare. Saul M. Olyan descoperă cinci tipuri de înmormântare dispuse pe o scară graduală de la cel mai onorabil la cel mai dezavuat. Dacă în top se situa înmormântarea în mormântul familiei ("adăugarea la poporul său"), cel mai infam era chiar lipsirea de îngropare. După Ieremia 16:4 lipsa înmormântării este asociată cu lipsa jelirii şi cu profanarea cadavrelor de către păsări şi animale sălbatice. Interdicţia înmormântării (Ieremia 8:2; 25:33) şi exhumarea (4 Regi 23:14 ş.u.) erau considerate pedepse foarte grele aplicate post-mortem. De exemplu, regele asirian Asurbanipal a ordonat exhumarea regilor Elamului ca o pedeapsă groaznică menită să le tulbure liniştea, aducându-le în schimb negăsirea odihnei (cf. Saul M. Olyan, "Some Neglected Aspects of Israelite Iterment Ideology", în: Journal of Biblical Literature, 124 ş2005ţ, nr. 4, pp. 601-616).

Revenim la textul din Deuteronom 21:23 cu două idei importante: execuţia publică crudă şi privarea de înmormântare. Cât priveşte primul aspect, versetul anterior (22) nu exclude ca tocmai spânzurarea să fie metoda morţii (deşi în ebraică sunt verbe dispuse cu copulă: "şi este omorât şi este spânzurat"). Referitor la al doilea aspect, se observă că textul doreşte tocmai să restrângă efectul umilirii. Corpul nu mai trebuie expus vreme îndelungată, provocând un spectacol macabru al descompunerii, ci trebuie lăsat o singură zi, până seara. Ca şi în alte cazuri, Deuteronomul pledează pentru o abordare umanitară a legislaţiei aspre antice. Finalul versetului menţionează teama de a nu spurca pământul moştenit de la Dumnezeu. Exista într-adevăr concepţia că păcatul (Levitic 18:27) şi mai ales crima, vărsarea sângelui (Numeri 35:33) provoacă întinarea pământului.

Blestemarea celui spânzurat?

Totuşi, dacă analizăm logica versetului, observăm că teama de a nu spurca pământul nu se referă la păcatul celui condamnat, pentru că în acest caz ar fi trebuit să se spună că pământul fusese deja întinat de respectivul. De altfel, după Numeri 35:33, pământul chiar se poate curăţi prin sângele celui vinovat ("pământul nu se poate curăţi în alt fel de sângele vărsat pe el, decât cu sângele celui ce l-a vărsat"), deci ar însemna că tocmai actul execuţiei curăţeşte pământul.

Sensul general al versetului depinde mult de felul în care înţelegem sintagma "blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn". Peter Craigie spune că trupul nu era blestemat înaintea Domnului pentru că era spânzurat, ci dimpotrivă era spânzurat pentru că era blestemat, iar acest blestem nu se datorează morţii în sine (deci nu are legătură cu concepţia după care mortul devine necurat), ci se datorează motivului pentru care acela a murit: păcatul, ruperea legământului cu Dumnezeu (The Book of Deuteronomy, Eerdmans, Grand Rapids, 1976, NICOT, pp. 285-286).

Această interpretare, susţinută şi de Septuaginta ("blestemat de Dumnezeu", hypo tou Theou), se regăseşte şi în citarea nou-testamentară paulină. În Galateni 3:13, Sf. Ap. Pavel arată: "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn"". După cum se vede, limbajul pare foarte brutal. Hristos S-a făcut blestem, invocându-se citatul din versetul discutat. A devenit Hristos blestem? Interpretarea poate fi uşurată de faptul că şi în alte locuri s-a folosit acest tip de echivalare: "Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu" (2 Corinteni 5:21). Aici se poate vedea că Hristos S-a făcut păcat, dar nu în sensul că a păcătuit ("n-a cunoscut păcatul"). Se foloseşte în schimb terminologia specifică jertfelor, mecanismul jertfei de păcat, implicând mutarea păcatelor de la om la animalul adus ca jertfă, care, murind în locul omului, îi aducea astfel acestuia ispăşire.

Sau blestemul spânzurării?

Totuşi, textul din Deuteronom poate fi înţeles şi altfel, iar aceasta cred că ar arunca şi mai multă lumină asupra expresiei din Galateni. Qilelat Elohim poate însemna nu numai "blestem al lui Dumnezeu", ca şi cum omul spânzurat ar fi elementul negativ, sursă a întinării, ci şi "blestem (ultraj) faţă de Dumnezeu", în sensul că spânzurarea, ca act barbar, atentează la statutul omului înaintea lui Dumnezeu. Targumul Pseudo-Ionatan redă astfel: "Pentru că este ceva abominabil (aram. qiluta) înaintea lui Dumnezeu să spânzuri un om, dar vina lui a provocat aceasta; şi pentru că el era chipul lui Dumnezeu, trebuie să-l îngropi până la apusul soarelui, ca nu cumva fiarele sălbatice să-l profaneze şi să împrăştii pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi l-a dat în moştenire trupurile moarte ale criminalilor". Grija ca trupul celui decedat să nu se împrăştie pe pământ are aici legătură cu concepţia după care contactul cu cadavrele întinează, dar se observă că blestemul nu mai este legat de persoana umană, ci de actul în sine al execuţiei. Această exegeză a fost susţinută şi de Ariston de Pella (sec. II d.Hr.) citat de Fer. Ieronim sau de rabinul Raşi din sec. XI d.Hr. (cf. S.R. Driver, A Critica land Exegetical Commentary on Deuteronomy, T&T Clark, Edinburgh, 1902, p. 249).

În acest caz, textul mi se pare mai coerent. Dacă cel executat ar fi ca un blestem în sine, de ce nu s-ar mai spurca pământul când acela ar fi îngropat? De ce trebuie îngropat repede? Doar ca fiarele să nu-l împrăştie? De fapt, pământul fusese profanat prin însăşi crima lui, dar acum plătind sânge pentru sânge, cel executat curăţeşte pământul. Dacă însă actul în sine al execuţiei prin spânzurare este privit ca barbar, nepotrivit demnităţii omului, atunci se înţelege de ce el trebuie oprit cât mai repede.

Răstignirea Mântuitorului a fost un asemenea act crud, iar prin aplicarea lui cei care l-au executat au săvârşit ceva abominabil, deşi Hristos i-a iertat (Luca 23:33-34). În această nouă logică a textului din Deuteronom, blestemată este aşadar maniera de execuţie, nu cel ucis în sine.