Cain și Abel sau despre rugăciunea necurată și cea curată

Căderea omului în păcat a coincis cu intensificarea și diversificarea rugăciunii sale. Însă nu toate rugăciunile pe care omul le-a rostit de-a lungul veacurilor și-au atins ținta, ci numai cele care purtau pecetea smereniei și curăției interioare. Iar când oamenii au adus primele jertfe pentru a le închina lui Dumnezeu, istoria ne-a demonstrat că nu există numai rugăciune curată, ci și una amestecată cu păcatul și patimile sufletești.

Sunt multe istorii în Vechiul și Noul Testament care ne vorbesc despre curăția rugăciunii. Fie că vorbim despre vameșul și fariseul din pilda Mântuitorului, fie că amintim de exemplul fraților Cain și Abel, regăsim suficiente situații care ne demonstrează că nu este suficient ca omul să se roage.

Pregătirea pentru rugăciune

Rugăciunea are nevoie de o pregătire serioasă și, de asemenea, de discernământ. Nu poți cere orice în rugăciunile tale, nici nu poți avea pretenția ca ele să fie îndeplinite automat, iar când amesteci răutatea cu rugăciunea, atunci demonstrezi că ai ajuns la un stadiu de împătimire foarte mare. Poate, de aceea, Scriptura așază încă din primele ei capitole exemplul fra­ților Cain și Abel și dorința lor de a aduce închinare lui Dumnezeu. „Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ. Dar, după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele întâi-născute ale oilor sale și din grăsimea lor” (Facerea 4, 2-4). Aceste două versete ne vorbesc despre pregătirea rugăciunii. Este interesant că, în cazul lui Cain, regăsim aceas­tă mențiune importantă, „după un timp”. Cain nu se grăbește să aducă jertfa, din contră, așteaptă poate prea mult pentru a mulțumi lui Dumnezeu. De asemenea, în cazul lui Abel regăsim mențiunea că a oferit din cele „întâi-născute” ale turmei sale de oi. Abel nu sacrifică înaintea lui Dumnezeu oile bătrâne ale turmei sale, ci ceea ce are mai bun: miei tineri. Totodată, nu așteaptă la nesfârșit, ci aduce foarte repede jertfa. De unde putem considera că fratele său Cain a adus roade mai puțin frumoase și cam târziu. Contextul ne poate induce puțin în eroare, dar lucrurile par a fi cât se poate de clare. Cain oferă daruri de mâna a doua și face acest lucru cu o întârziere considerabilă, Abel jertfește ceea ce are mai de preț și foarte repede. Milostivirea, dorința de a-i oferi lui Dumnezeu ceea ce avem mai bun, nu ceea ce ne prisosește, fac parte din pregătirea pentru rugăciune. Și, așa cum vom observa ulterior, Abel mai dispune de o calitate excepțională: este foarte, foarte smerit în relația cu Dumnezeu. O calitate care intensifică și face ca rugăciunea să capete profunzime reală.

Rugăciunea propriu-zisă

„Și a căutat Domnul spre Abel și spre darurile lui, iar spre Cain și spre darurile lui n-a căutat” (Facerea 4, 4-5). Multor creștini le stăruie în minte acest gând: de ce nu-mi ascultă Dumnezeu rugăciunea? Câteodată, explicația se regă­sește în starea lor interioară zbuciumată, pătimașă, cu care își fac rugăciunile. Alteori, expli­cația constă în cererile inadecvate pe care le aduc. Uneori, Dumnezeu amână să ne ofere împlinirea cererilor pentru că încă nu am ajuns la măsurile potrivite sau ceea ce cerem nu ni se potrivește. În cazul fraților Cain și Abel, Dumnezeu răsplă­tește curăția rugăciunii unuia și se îndepărtează de rugăciunea necurată a celuilalt. Motivul este simplu. Abel s-a pregătit exemplar. Este milostiv, smerit, Îl iubește pe Dumnezeu și o arată clar. Cain este nepregătit. Vine ca să împlinească o datorie, nu ca să se roage, iar când vede că fratele său pri­mește binecuvântarea dumnezeiască, se aprinde de mânie și invidie, stricând până și puțina armonie a harului pe care o atrăsese asupra sa prin gestul de închinare.

Efectele rugăciunii necurate

Scriptura nu ne explică roadele rugăciunii lui Abel, totul se rezumă la expresia „a căutat Domnul spre Abel și spre darurile lui”. Abel atrage atenția lui Dumnezeu și prin persoana sa, nu doar prin jertfa adusă, fapt care arată curăția rugăciunii lui. Cât despre Cain, Scriptura ne spune următoarele: „Și s-a întristat Cain și fața lui era posomorâtă. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Pentru ce te-ai întristat și pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!»” (Facerea 4, 5-7). Dum­nezeu vorbește cu Cain, îl sfă­tuiește în puține cuvinte cum să se roage curat, ce atitudine trebuie să aibă în situația dată și îl avertizează cu privire la ceea ce urmează să facă. Dar Cain este străin de roadele rugăciunii curate și culege acum cu ambele mâini efectele rugăciunii necurate pe care a săvârșit-o. Primul efect al rugăciunii neplăcute lui Dumnezeu constă în întristare. În mod normal, după ce ne-am rugat, ar trebui să simțim bucurie și pace. Dar dacă rugăciunea ne-a fost amestecată cu gânduri rele, atunci, la sfârșit, cu siguranță vom avea o senzație de dezamăgire și întristare. Trebuie să o respingem și să stăruim în rugăciune. De asemenea, sesizăm la Cain o senzație de rigiditate și încruntare, foarte asemănătoare cu reacțiile fariseilor și cărturarilor la adresa Mântuitorului. Și cei din urmă erau „mari rugători”, dar acest fapt nu i-a împiedicat să comită actul abominabil al răstignirii Lui. Avertismentul lui Dumnezeu adresat lui Cain: „Păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!” (Facerea 4, 7), ne arată că trebuie tot timpul să fim atenți, indiferent de roadele rugăciunii noastre. Neaten­­ția este cea mai mare problemă pe care o putem avea după ce ne-am rugat, pentru că ne face foarte vulnerabili în fața ispitelor demonice. Și să nu credem că neatenția îi afectează numai pe cei care încă nu au dobândit o rugăciune curată. Însă, indiferent de starea sufletească în care ne aflăm, Sfântul Macarie cel Mare ne măr­turisește: „Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine, mai înainte de toate, să se silească a săvârși binele - chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru - și să aș­tepte totdeauna, cu credință neclintită, mila Lui. [...] Să se silească spre rugăciune, chiar dacă îi lip­sește rugăciunea duhovnicească. Văzând, deci, Dumnezeu pe unul că așa se luptă și cu sila, împotriva voii inimii sale, vine către Domnul, îi va da adevărata rugăciune a Duhului, îi va da iubirea adevărată, blândețe adevărată, îndurare a inimii și bunătatea adevărată, într-un cuvânt, îl va umple de roadele Duhului” (Sf. Macarie Egipteanul, „Omilia a XIX-a”, 3, în: Scrieri, Părinți și Scriitori Bisericești, 34, trad. de pr. prof. Constantin Cornițescu, introd., indici și note de prof. N. Chițescu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 188).