Slujba Sfântului Botez, în mod tradițional și practic, încorporează Sfânta Taină a Mirungerii și, spre final, pe cea a Sfintei Euharistii, primirea celor trei sfinte lucrări sau taine fiind precedată de citirea Exorcismelor și a formulelor de lepădare sau abrenunțiație (despovărare) în care se cere stăruitor să-l ferească pe cel venit la sfânta luminare (cel mai frecvent om-prunc) de încuibarea răului în inima sa - loc central al ființei umane -, care trebuie să fie de acum tron exclusiv al lui Dumnezeu, și nu al diavolului care dă o luptă teribilă pentru ascunderea tainică în inima omului. Miza acestei lupte e lesne de înțeles și când auzim citindu-se copilului ținut în brațele nașilor următoarele cuvinte: „[…] cearcă-l, cercetează-l și depărtează de la el toată lucrarea diavolului. […] zdrobește degrab pe satana sub picioarele lui și-i dă biruință asupra lui și asupra duhurilor lui celor necurate […]” (Molitfelnic, pp. 41, 51).
În prima rugăciune a Botezului se cere un lucru fundamental, anume ca pruncul să ia chip eclesial, Biserica rugându-se pentru identitatea lui creștină, după cum urmează: „[...] Și fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naște din nou. […] și-l zidește pe temelia Apostolilor și a prorocilor Tăi; și să nu-l surpi, ci sădește-l pe el sădire a adevărului în sfânta ta sobornicească și apostolică Biserică [...]”. Apoi, într-un alt text, se amintește nici mai mult, nici mai puțin, că „[...] prin baia botezului dai strălucire cerească celor botezați [...]” (Molitfelnic, pp. 41, 51).
Având în vedere importanța covârșitoare a Botezului și trăirea efectivă a acestui vot creștin de-a lungul întregii vieți, în duhul atât de folositor al recursului la starea de pruncie sufletească, Patriarhul României îndeamnă atât de potrivit pe toți credincioșii: „Slujba Sfântului Botez trebuie citită de fiecare creștin în fiecare an, ca să înțeleagă mai bine ce au spus nașii pentru el când a fost botezat, copil fiind”.
Indirect cu Taina Sfântului Botez săvârșită pentru copii, în învățătura și rânduiala sănătoasă a Bisericii este pusă în relație și înrudire liturgică Taina Sfintei Cununii, în rugăciunile căreia Biserica se roagă pentru copii înainte ca aceștia să vină pe lume! Încă de la logodnă sunt ceruți „fii spre moștenirea neamului”, iar apoi, în slujba nunții ortodoxe, se cere constant să li se dea mirilor, viitorilor părinți, „rod pântecelui spre folos”; „bucuria nașterii de prunci buni”; „dar de prunci, seminție cu viață îndelungată”, fiind aduse în atenție toate personajele biblice cu care Dumnezeu a avut o lucrare anume în ceea ce privește nașterea de copii în contexte și condiții speciale. În acest sens, mirelui i se pune înainte exemplul lui Iacob, tatăl celor doisprezece patriarhi ai Vechiului Testament, iar miresei, pilda Rahelei, soția acestuia. Astfel, din cele șase rugăciuni ale Cununiei, în patru se amintește de nașterea de copii, prima dintre acestea fiind o adevărată istorie și rugăciune a maternității sfinte, de la strămoșul Avraam la Mântuitorul Hristos (Molitfelnic, pp. 88, 90, 101).
În legătură cu nunta și copiii, ar mai fi de observat și faptul că două dintre cele trei locuri din Evanghelie unde Mântuitorul spune „Lăsaţi copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 16), sunt precedate exact de întrebările fariseilor și răspunsurile Domnului despre căsătorie (cf. Matei 19, 3-12; Marcu 10, 2-12). În contextul acesta, în care Învățătorul și ucenicii Săi erau urmați și ascultați de mulțimi, Nichifor Crainic are următoarea observație:
„Întrebat asupra durabilității căsătoriei, Iisus Hristos afirmă legătura ei indisolubilă, legătură ridicată la rangul de taină a Bisericii. Iubirea dintre bărbat și femeie devine sfântă nu atât prin puritatea ei pasională, cât prin faptul că rodește viață, dând naștere noilor generații. Ce atitudine are Mântuitorul față de aceste noi generații, ne spune Evanghelia imediat după convorbirea despre căsătorie. Oamenii își aduceau copiii la Iisus să-i atingă cu mâinile Sale și să-i binecuvânteze” (N. Crainic, Copilărie și sfințenie, Ed. Babel, Bacău, p. 9).
Ținem să mai precizăm că atenției Bisericii nu i-a scăpat nici contextul de viață, când părinți care nu pot naște biologic își asumă responsabilitatea creșterii și educării în credință a unui copil pe care se hotărăsc să-l înfieze. Și acest moment cere, deplin justificat, să fie binecuvântat prin rugăciunea săvârșită de sfințiții slujitori. Astfel, ultimele ediții diortosite, îmbogățite și completate ale Molitfelnicului românesc cuprind, pe lângă rânduielile legate de nașterea și încreștinarea pruncului, și două rugăciuni rostite de preot pentru părinții și copilul înfiat. Înainte de toate, în acestea se face referire la Dumnezeu ca Părinte al părinților și, bineînțeles, la înfierea prin harul Sfântului Duh, după cum urmează: „Pe cei pe care firea i-a născut depărtați unul de altul după trup - se spune în rugăciuni -, pe aceștia Însuți îi arată a fi tată și fiu prin Sfântul Tău Duh […], păzindu-i pururea ca să nu se lepede de cele ce au făgăduit […]; prin legătura cea întru Tine, se mărturisesc unul pe altul tată și fiu […]” (Molitfelnic, pp. 586-587).
Averea credinței agonisită pe temeiul Sfântului Botez, prin grija părinților credincioși, va face din copil un om cu adevărat complet și rezistent sufletește la răul din lume. Fie în virtutea legăturii naturale, organice, fie prin înfiere, copilul capătă inclusiv chipul spiritual al părinților săi. Inițial, el nu are acces la binele sau răul din lume, decât prin cei mari. Tratând tema primirii Botezului de către copii în legătură cu atmosfera spirituală din mediul căminului părintesc, Părintele Dumitru Stăniloae argumentează foarte limpede și chipul firesc, simplu în care copilul își împropriază credința atât înainte, dar mai ales după încreștinare, pe măsură ce crește: „Când mărturisesc cei din familie o anumită credință, este sigur că o vor mărturisi și copiii. E o chestiune de timp ca ceea ce e sădit și se află virtual în ei să se manifeste mai târziu și în mod actual. Nu se știe punctul exact de când copilul își însușește conștient specificul conținutului spiritual al familiei. El începe să-l exprime de la un timp determinabil. Dar înainte de a-l exprima și l-a însușit în esența sa specifică. [...] Astfel copilul, însușindu-și conținutul spiritual al familiei, își însușește și credința ei imprimată în el, sau determinantă pentru el. O primește cu sete și o manifestă voluntar și cu bucurie. E bucuros să arate că este și el ca și cei mari din familie și se poate manifesta cu ei” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, București, 2003, pp. 63-64).
